Metafora terapeutică ne permite să fim noi înşine, dar în acelaşi timp ne pune la adăpost de ceea ce nu vrem sau nu putem să ne asumăm în mod direct, de ceea ce ne invadează realitatea în mod brutal. Ea ne oferă posibilitatea să descoperim modalităţi inedite de a descifra şi a modela comportamentul uman într-o manieră blândă, prietenoasă, dar fermă. Abordată în raport cu imaginaţia simbolică, metafora permite evidenţierea semnificaţiilor oculte, care scapă explicaţiilor raţionale acceptate de individ. Astfel, aspecte interzise sau intangibile pot fi exprimate metaforic, activând alt nivel al percepţiei, interpretării şi soluţionării problemelor, decât cel obişnuit. Prin simpla utilizare a metaforei, latura creativă, imaginaţia individului este invitată să se trezească. Metafora este folosită şi pentru a exprima nuanţat, personalizat, realitatea şi stările individului, pentru care sintagmele clasice pot deveni limitative. În egală măsură, ea este necesară pentru a exprima realităţi abstracte, dificil de reprezentat. În psihoterapie, ea generează noi sensuri şi cadre de referinţă, fiind utilizată de terapeut pentru a sensibiliza sau persuada. Metaforele sunt în mare măsură povestiri mai mult sau mai puţin complexe, identificându-se cu parabolele, fabulele sau alegoriile.
Deoarece principalele simboluri ale limbajului metaforic îşi au originea în unitatea primară, relaţia om-natură, acesta este tipul privilegiat de comunicare prin care copilul obţine informaţiile necesare formării unei viziuni coerente asupra lumii. În timp ce conştientul este ocupat de prelucrarea mesajului (în forma conceptelor, ideilor, poveştilor, imaginilor), un alt mesaj poate fi strecurat în inconştient folosind implicaţiile, analogiile.
Mesajul metaforic activează asociaţiile inconştiente ce întrerup vechiul răspuns comportamental prin generarea de noi înţelesuri care, la rândul lor, produc noi răspunsuri comportamentale.
Când ne adresăm minţii conştiente, suntem nevoiţi să respectăm regulile şi tiparele acesteia, astfel încât nu ne putem mişca decât îngrădiţi de legile şi experienţele a ceea ce cunoaştem şi acceptăm ca fiind real.
Construind un basm, în schimb, folosim un limbaj prin care ne adresăm abisului în care există toate posibilităţile în mod latent. Putem considera că acest abis este personal sau că el aparţine întregului univers sau multivers. Important este doar să ne permitem să îl explorăm, să ne abandonăm acestui tip de călătorie ale cărei reguli nu le stabilim şi nu le controlăm. A călători prin imaginaţie ne permite să depăşim timpul şi spaţiul cu care suntem familiari, putând să descoperim astfel şi soluţii pe care nu le-am avut în vedere în condiţii obişnuite. Tot ceea ce exprimăm vorbeşte despre noi, aşa că e bine să învăţăm să ne ascultăm şi să ne observam.
Folosind elementele magice, oculte, suprafirești, deschidem, prin puterea minţii şi a cuvântului, porţile unei lumi a tuturor posibilităţilor. Aceasta este o lume uitată, dar pe care o cunoaştem dintotdeauna. Creând povesti nu facem decât să ne reamintim. Povestea pe care o creăm este povestea noastră, o poveste unică şi specială ale cărei rădăcini sunt comune tuturor celorlalte povești existente. Aşadar, soluţiile ne stau la dispoziţie peste tot. Prin procesul creativ de concepere a basmului se produce stimularea intuiţiei, care influenţează optim situaţia psihologică şi relaţională a individului. Totodată se petrec şi fenomene de stimulare a procesului de autovindecare, fie că este vorba de patologie sau de o rătăcire „iniţiatică”. Această metodă psihoterapeutică poate înlesni rezolvarea unor probleme relaţionale, afective, emoţionale, sau spirituale şi este aplicabilă în mod eficient la activitatea de problem solving.
Deseori, „soluţia” basmului se activează şi se aplică şi în plan real, obţinându-se armonizarea stării psihice şi somatice, basmul intrând în categoria proceselor terapeutice psihosomatice. Metoda basmului este utilizată pentru stimularea autovindecării, dezvoltarea conştiinţei de sine şi a creativităţii.
Prin această metodă se dezvoltă şi se extinde funcţia imaginativă, se menţine vie şi activă acea parte creativă a minţii noastre care tinde să se atrofieze dacă este neglijată în favoarea activităţii neîncetate a sferei raţionale. Basmul prevede sau chiar conţine, ca elemente esenţiale, tendinţele regresive ale sufletului uman şi le dă un chip, o reprezentare imaginară. În faţa spaimei oarbe, a angoasei nemotivate, a groazei de ceva nereprezentat care poate doborî un individ, crearea unei imagini de basm poate aduce linişte prin faptul că oferă un chip „duşmanului”. El nu mai este invizibil, deci ne putem confrunta cu el, putem găsi soluţii în funcţie de ceea ce ne transmite, într-un fel sau altul. Descriind fantoma ameninţătoare, făcând-o vizibilă, basmul îi precizează forţa, logica şi motivaţiile. Acest fapt acţionează puternic asupra psihicului în sens dedramatizant.
Aflat la graniţa dintre constient şi inconştient, dintre comunicare şi vis, basmul este un produs al imaginarului care transpune, ca într-o peliculă, viaţa interioară a individului, conflictele, dinamica şi soluţiile posibile. De aceea, basmul reprezintă un important instrument de cunoaştere şi o terapie în sine.
Oamenii nu caută paradisul decât ca reper, nu ca realitate în care şi-ar dori să trăiască veşnic, iar basmul functioneaza ca portal intre cele doua lumi. Rolul metaforei terapeutice este de a crea punti si sinapse, imbogatind perceptia asupra realitatii printr-o semantica mai rafinata si mai putin rigida.
