VESNICA DEVENIRE
“Da-le oamenilor marunti timp liber din belsug, si poti fi sigur ca vor inventa tot soiul de lucruri rele.“ Confucius
Conform filosofiei zen, nasterea omului nu reprezinta un act singular, ci un proces continuu, iar moartea lui survine in momentul in care inceteaza sa se mai nasca. A fi om, in adevaratul sens al cuvantului, este mai degraba o misiune de indeplinit, decat o calitate innascuta. Cumva, telul oamenilor este acela de a se naste complet, iar tragedia consta in faptul ca multi dintre noi murim inante de a reusi sa facem asta. Fiziologic, organismul nostru se afla intr-un proces de perpetua nastere, dar psihologic, cei mai multi oameni inceteaza sa se nasca, la un moment dat. Unii sunt complet nascuti morti, din punct de vedere psihologic si spiritual, si, departe de a incerca sa isi implineasca potentialul uman, se multumesc sa traiasca precum colegele lor de regn, animalele, hranindu-se, inmultindu-se, consumand si murind, fara a se maturiza vreodata si altfel decat cronologic, si fara a gasi vreun sens in echilibrarea balantei dintre a da si a lua, dintre drepturi si indatoriri. Exista oameni care, fiziologic, continua sa traiasca, mai curand din inertie, decat din vointa proprie. Mental, insa, ei tanjesc sa se intoarca “ in pantecele mamei, in pamant , intuneric si moarte“, fapt care poate fi considerat sinonim cu alienarea sau nebunia. Multi altii isi continua drumul prin viata, dar nu reusesc niciodata sa taie cordonul ombilical care ii tine legati, simbolic, de mama, tata, zei, bogatii, rang, etc. Ei nu reusesc sa se nasca in totalitate. Toate incercarile de a raspunde, prin regresie, la problema existentei, au in comun faptul ca nu functioneaza decat pe termen scurt, si produc, ulterior, o mare suferinta . “Din clipa in care omul este smuls din unitatea sa paradiziaca, ante-umana, cu natura, nu se mai poate intoarce de unde a plecat. Doi ingeri cu sabii invapaiate ii blocheaza calea“. Numai prin moarte sau nebunie, adica autoanulare, poate fi obtinuta regresia. In varianta sa extrema, dorinta de a regasi unitatea primordiala, prin regresie sau involutie, duce la sinucidere sau dementa. In forme mai putin evidente, in aceasta cautare a drumului inapoi, intalnim persoana vesnic dependenta de “fustele“ mamei, care isi gaseste alinarea si confortul in a fi iubita, ingrijita, protejata, si se confrunta cu o anxietate extrema atunci cand este amenintata cu despartirea de “mama“, ale carei sarcini pot fi indeplinite, de-a lungul vietii, de catre orice persoana pe care se proiecteaza acest rol. O alta forma de orientare regresiva este intalnita la persoanele care functioneaza bine si sunt capabile sa dea randament in orice sarcina, cata vreme sunt supravegheate de cineva pe care sa proiecteze autoritatea paterna, cineva care, prin virtutea pozitiei, poate da ordine, recompense si sanctiuni, repetand tiparul primar.
Tot de regresie tine si orientarea distructiva, dorinta de a anula separarea prin a distruge sau a devora tot ce exista, deci de a incorpora tot ceea ce este exterior propriei persoane. O alta forma este aceea prin care un individ isi fortifica eul, crezand ca astfel devine indestructibil, identificandu-se cu avutiile, realizarile sau intelectul sau .
De la canibalismul primitiv la budismul zen, specia noastra a dat putine raspunsuri la intrebarea existentei. “ in cultura noastra occidentala, aproape toata lumea crede ca da raspunsul religiei crestine, a celei evreiesti, sau raspunsul unui ateism luminat, dar, daca am putea face o radiografie mentala a fiecarui individ, am gasi un mare numar de adepti ai canibalismului, mult totemism, multi adoratori ai unor idoli de diverse soiuri, si doar cativa crestini, evrei, budisti, taoisti“, crede Erich Fromm. Religia este raspunsul dat intrebarii existentiale, iar unul dintre dintre ingredientele care o fac sa functioneze este sentimentul de apartenenta, normalitate si consens, pe care respectarea ritualurilor si regulilor il genereaza asupra maselor. “Atunci cand nu este impartasita, atunci cand dorintele regresive contrazic perceptia constienta si pretentiile culturii existente, inseamna ca religia secreta individuala este o nevroza.“, conchide Erich Fromm, care considera ca, pentru a-l putea intelege pe pacient, sau, mai bine zis, pentru a intelege orice fiinta umana, este necesar sa cunoastem cum anume a raspuns acesta intrebarii existentiale, indiferent daca intrebarea si raspunsul sunt formulate constient sau nu.De multe ori, o problema psihologica pe care cineva o are este consecinta raspunsului pe care acest cineva l-a dat intrebarii legate de sensul existentei. Altfel spus, de multe ori, atunci cand nevroza existentiala este rezolvata, toate celelalte simptome deranjante, din sfera patologicului, dispar. Ca atare, este de-o importanta majora sa cunoastem “religia personala“, ascunsa, de multe ori, chiar si de propria persoana, a celui pe care-l investigam, inaintea oricarei incercari de “vindecare“.
Starea de bine survine in momentul in care suntem capabili sa ne implinim potentialul, la nivel rational, creativ, afectiv. Cand individul este deschis, receptiv, nascut pe deplin, trezit din semi-somnolenta, complet lucid si constient atat de apartenenta lui la ecuatia lumii, cat si de calitatea lui de individ unic, cand invata sa renunte la lacomie si la a se identifica cu ceea ce are si poate folosi, el se elibereaza din capcana propriei minti.
Asadar, unul dintre cele doua raspunsuri date la intrebarea existentiala este regresia la stadiul pre-constient, incercarea de a deveni una cu natura si a reveni la stadiul de animal. Acest lucru se poate face precum in societatea germanica secreta a “bersekerilor“, “camasile de urs“, care se identificau cu aceste animale in cadrul ritualurilor de initiere, in care adeptii erau ghidati sa-si transmute umanitatea printr-un acces de furie dezlantuita, de parca ar fi fost cuprinsi de turbare. Poate fi facuta o corelatie intre “camasile de urs“ si “camasile brune“ ale lui `Hitler, care, manat de o furie “sfanta“, a redesteptat legenda uciderii rituale. Initial, uciderea rituala a avut loc impotriva evreilor, apoi impotriva strainilor, impotriva poporului german insusi, apoi impotriva celor mai aporopiati, pana cand s-a ajuns la autoanulare.
Printre religiile care pun accent pe transmutarea omului intr-o parte pre-umana a naturii se numara si cele in care tribul este identificat cu un animal totemic, cultele dedicate venerarii elementelor naturale, si cele orgiastice, care promoveaza eliminarea ratiunii si a constiintei individuale.
Celalalt raspuns dat de religie se refera la iesirea completa din stadiul pre-uman, prin dezvoltarea totala a omului, atat din punct de vedere intelectual, cat si afectiv. Se stie deja ca, atata vreme cat ratiunea se dezvolta in detrimentul inteligentei emotionale, posesorii acesteia sunt mai degraba monstri, decat oameni. Chiar daca acesti monstri au, la randul lor, adepti care sa-i considere sacri. Religii precum taoismul si budismul, in orientul indepartat, sau religia lui Qutzalcoatl in Mexic, cauta unitatea, dar nu pe cea regresiva, ci aflata la un nou nivel, la care omul poate ajunge abia dupa ce a trait experienta separarii si a instrainarii de sine si de lume, reusind sa se nasca in totalitate si sa se dezvolte plenar, invatand sa isi acordeze ratiunea la cunoasterea intuitiva.
Oamenii se plang tot timpul ca nu au timp, si, atunci cand, in sfarsit, il au, isi lasa mintea sa rontaie in gol, si se transforma in masinarii, executand comportamente rituale, cum ar fi sa manance compulsiv, sa urmareasca emisiuni tampitizante, sa se mureze in alcool, sa-si inventeze dusmani sau sa creeze arme de ucidere in masa. Toate astea, de teama ca nu cumva sa fie in pericolul unui salt existential calitativ, ceea ce corespunde cu transcenderea zonei de confort ( un fel de moarte, cum ar veni, fara de care trecerea la un alt nivel nu ar fi posibila). Cu alte cuvinte, multi oameni nu sunt nefericiti, asa cum cred, pentru ca le lipseste ceva din exterior, cum ar fi mai multe proprietati sau mai multe confirmari, ci tocmai pentru ca nu reusesc sa isi exprime potentialul, si le este mai comod sa proiecteze nevoi, decat sa evolueze. Prin urmare, oricat de cinic ar parea, suntem, in mare parte, direct raspunzatori de propria suferinta, fie pentru ca lasam lenea sa ne paralizeze, impiedicandu-ne sa facem cate ceva din ceea ce putem face, fie pentru ca, in loc sa facem ceea ce putem, preferam sa fantasmam in legatura cu ceea ce, momentan, ne este peste putinta. In lipsa unei ajustari creative si a unei selectii permanente a esentialului din neesential, se pot instala diverse forme de blocaj mental, pe care le putem intalni, in cadrul literaturii de specialitate, sub tot felul de nume, care mai de care mai pompoase, de la depresie si anxietate, pana la schizofrenie si paranoia. Fara echilibrul dintre calitatea noastra de subiect si cea de obiect, fara discernamantul de a face ceea ce putem face, si a renunta sa ne amaram in legatura cu ceea ce nu tine de noi, riscam sa ne pierdem . Poate ca nu stim unde putem ajunge dezvoltandu-ne constant si armonios, dar, cu siguranta, stim unde ajungem stagnand sau regresand. Asadar, avem in permanenta de ales intre un drum nou, necunoscut, si unul batatorit, dar infundat.
“Paradoxal, abia uitand de Dumnezeu urmezi cu adevarat vrerea lui. Conceptul de vacuitate din zen implica adevarata semnificatie a renuntarii la propria vointa, fara pericolul regresiei spre conceptul idolatru al unui tata care iti sare in ajutor“.
