Șuturile vin în viaţa noastră fără să ne întrebe dacă suntem pregătiţi să le primim sau dacă avem chef să facem paşi înainte. E ca în bancul cu baba care nu voia să traverseze şi care a dat peste un tânăr dornic  să o ajute, împotriva voinţei ei, să ajungă pe trotuarul celălalt. Nu mi-a fost niciodată clar de ce „înainte” este mereu considerat mai ok decât „aici”, şi de ce toată lumea se grăbeşte să facă paşi într-o direcţie despre care nu ştie nimic. „Înainte” este noul Vis American, un loc sau un timp în care curg râuri de lapte şi miere. Pe de altă parte, mi-a fost dintotdeauna limpede că un copil nu este acelaşi lucru cu o varză, motiv pentru care nu văd de ce ar trebui să facem tot posibilul să-l călim. Înţeleg, vrem ca odraslele noastre să fie pregătite pentru toate tipurile de rău cu care ne-am confruntat noi, fără să fim pregătiţi. Partea proastă e că se întâmplă ca aceste pregătiri să devină o trambulină de pe care copilul se avânta fix în miezul relelor de care a fost programat să se ferească.

Există din ce în ce mai multe informaţii, sarcini tot mai complexe şi tot felul de descoperiri cu care oamenii trebuie să ţină pasul pentru a fi în rând cu lumea. Dar toate aceste aspecte ale modernităţii, care, aparent, ne simplifică viaţa, nu fac decât să ne înstrăineze de ceea ce avea sens cândva. Copiii devin chestii de care nu mai ştim cum să ne scuturăm, drăgălaşi, dar cam prea vii, în sensul în care au tot felul de nevoi care ne stânjenesc pentru că nu mai avem timp şi chef să le împlinim. Dar ne împăcăm repede cu gândul că aşa-i mai bine, că aşa sunt vremurile şi că e normal să te adaptezi la ele, adică să fii călit pentru nepăsarea cu care viaţa te va primi şi mai târziu. Micuţul primeşte o tabletă şi nişte bani de buzunar, iar din când în când îl mai gratulăm cu niscai reproşuri, cum că nu se ridică la nivelul aşteptărilor noastre.

După ce aducem pe lume fiinţe care ne încurcă şi avem grijă să facem foarte clar pentru ele faptul că ne încurcă, ne întrebăm de ce  e plină lumea de frustraţi care nu îşi găsesc locul în univers şi vor neapărat să-l ia pe al altora.

Capete încoronate

„Vezi, măi, mamă? Vasilache a luat iar coroniţa, şi tu nimic. Îmi crapă obrazul de ruşine când mă uit în jur şi văd numai coroniţe, iar tu eşti singura scăfârlie fără floricele şi fără diplomă.”

Romică îşi apleacă scăfârlia neîncoronată spre sol, jurând în sinea sa zbuciumată că odată şi odată va străluci şi el cumva. Nefiind silitor ca Vasilache, Romică începe a cocheta cu ideea de sport. Sportivii au bani, faimă, arată bine şi toată lumea îi iubeşte când câştigă. Însă constituţia psiho-fizică a lui Romică nu face casă bună cu himerele sale de campion mondial. Analizându-şi cu sinceritate opţiunile, Romică observă că singurele sale tangențe cu sportul l-ar putea plasa fie pe onorabilul loc de suporter, fie pe acela de critic înverşunat. Aşa că le adoptă pe amândouă, sărind cu graţie de la devotament fanatic încununat cu steguleţ, şapcă şi prosop marca „Hai Steaua!” la huiduieli sfredelitoare care îl însoţesc până în pragul atacului de cord. Prietenii îl stimează pentru varietatea şi suculență înjurăturilor, pentru faptul că poate înjura o oră fără să se repete şi pentru grobianismul de care dă dovadă atât când pierde, cât şi când câştigă cineva. Romică este un adevărat bărbat, pentru că rage ca un bărbat, bea bere ca un bărbat şi are grijă să taxeze orice urmă de efeminare a unui bărbat.

Odinioară, lui Romică îi plăcea foarte mult să se joace cu păpuşile, să le croiască hăinuţe şi să le îmbrace în costumaţii inedite. S-ar fi putut juca aşa ore în şir, dacă maică-sa nu s-ar fi isterizat că are tendinţe homosexuale şi nu l-ar fi ameninţat cu internarea la nebuni. Romică s-a închis în el, apoi în casă, apoi într-un tipar mental deosebit de îngust. El nu s-a mai jucat cu păpuşile şi a dispreţuit din rărunchi toate fiinţele care o făceau. Evident, dispre­ţul şi frustrarea sa au crescut direct proporţional cu vârsta.

Inevitabil, Romică se transformă în adult, cel puţin din punct de vedere biologic. El o cu­noaşte pe Lilica, fată frumoa­să şi ascultătoare, adânc impresionată de misoginismul lui atroce. Cum Lilica este primul şi singurul fan al lui Romică, este normal ca relaţia dintre ei să eşueze lamentabil sub formă de căsnicie. Şi uite aşa, Romică se alege şi el cu o cunună, nu neapărat de premiant, dar suficient de strălucitoare încât să satisfacă orgoliul mă-sii, acela de a şti că a crescut un adevărat bărbat. Această încununare are ca scop nedeclarat şi neconștientizat mutarea atenţiei critice asupra unui nou obiect care nu reuşeşte să se ridice la nivelul aşteptărilor celui atent. Cu alte cuvinte, odată ce Romică a intrat în rândul lumii şi a fost încoronat rândaş, toate lipsurile sale sunt transmutate alchimic pe capul Lilicăi. Ea nu va face niciodată sarmale ca soacră-sa, nici nu va fi la fel de inteligentă ca Romică şi, colac peste pupăză, nici fizicul ei nu poate fi comparat cu al altor femei. Oare ce o fi găsit Romică la ea? „Vezi, măi, Lilica? Nevasta lu` Vasilache merge la sală şi la coafor, şi are cu treij` de chile mai puţin decât tine. Tu ce mai aştepţi?”.

Şi Lilica, fost fan al lui Romică, actuală victimă a soacră-sii, îşi îndreaptă trupul nedus la sală şi capul necoafat către micul Puiu, care nu numai că nu şi-a făcut temele, dar mai stă şi ca prostu` şi se zgâieşte la tableta lu` ta`su, de dimineaţa până seara. Evident, singura lui opţiune în viaţă e să ajungă un ratat ca predecesorul său, sau, cel mult, o victimă inocentă ca mă-sa. Puiu merită o palmă după ceafă, că e leneş şi nesimţit, şi veşnice ameninţări cu ratarea iminentă care îl paște dacă nu îşi face temele şi mai beleşte mult ochii la tabletă.

Puiu, care a aflat de la colegi că e un fătălău care nu iese din vorbă mamei, stă o clipă în cumpănă, auzind de la aceasta cum că el ar fi de fapt un nemernic neascultător. Această disonanţă cognitivă e menită să îi provoace îndelungi procese de conştiinţă, în general soldate cu aruncatul cu pietre după păsări, chinuirea pisicilor sau vărsarea nădufului asupra câinelui vecinului. Câinele, săracul, fiind mult mai evoluat, întrerupe lanţul slăbiciunilor scâncind cuminte şi iertător, după ce se adăposteşte în cuşca sa.

Cred că n-are rost să mai spun că şi Puiu îşi va dori să strălucească, spre a nu deveni un ratat ca ta-su şi nici o victimă asemănătoare mă-sii. Are toate şansele să devină un hingher sau un măcelar de succes, căci e uşor să te răzbuni pe animale, şi nimeni nu te trage la răspundere, cel puţin nu la noi în patrie. Ar putea, în egală măsură, să devină un alcoolic sau toxicoman cum laudae, căci realităţile alternative includ, uneori, personaje care ne iubesc aşa cum suntem.

Romică şi Vasilache au rămas prieteni, în ciuda anilor, a mamelor şi a concurenţelor nemărturisite pe care acestea le-au sădit de timpuriu în sufletele lor. Astfel, ei se întâlnesc uneori la bere spre a depăna amintiri, întâmplate sau nu. Fiecare îşi etalează cuceririle, fie femei frumoase pe care le-au „păcălit” şi le-au făcut să „cadă în plasa lor”, fie femei urâte cu care au stat din milă, pentru a experimenta senzaţia de Adonis prin contrast. Evident, toate aceste femei erau fie proaste, fie rele, fie deosebit de inestetice, aşa că au fost abandonate de imaginaţia eroilor noştri. Acum, realitatea i-a unit cu două femei din categoria nici prea-prea, nici foarte-foarte, utile şi conştiente de inferioritatea lor, care ştiu că nu se pot ridica niciodată la nivelul aşteptărilor bărbaţilor care le tolerează, aşa că fac tot posibilul să nu îi deranjeze prea tare. Romică află că nici Vasilache nu reuşea să îi facă pe plac mamei sale, care îl găsea prea docil, supus şi fără stofă de bărbat. Mama sa ar fi vrut ca Vasilache să fie sportiv de performanţă, nu tocilar. Îi dădea mereu exemple de băieţi care ştiu ce vor, care se zbat şi luptă, nu pierd timpul cu nasul în cărţi, fugind de bătăi ca nişte papă-lapte. Aflând că nici Vasilache nu a dus-o ca-n Pampas, Romică începe să-l îndrăgească tot mai mult şi să-i împărtăşească din ideile sale misogine. Evident, ele găsesc ecou şi în tărtăcuţa lui Vasilache, care, bineînţeles, are şi el un copil numai bun de îndoctrinat. Bietul Iliuță ştie deja că Puiu va ajunge „Cineva” şi el nu. El va ajunge „Nimeni” sau „Nimic”, pentru că seamănă cu mă-sa, sau cu ta-su, în funcţie de prostiile pe care le face sau de părintele pe care îl supără. Ştie deja că toţi colegii şi prietenii lui sunt concurenţi de care trebuie să se ferească şi cu care trebuie să se lupte, dar şi că femeile vor întotdeauna ce n-au, aşa că e mai sănătos să nu le dai nimic, decât, cel mult, o scatoalcă. Astfel, Iliuță dezvoltă dorinţa aprigă de a-i lua locul lui Puiu, ca să fie şi el Cineva. Încă nu ştie cum va face asta, dar noaptea minţii e un sfetnic bun.

Puiu, ajuns adolescent, va avea un singur ţel: să nu fie ca ta-su, căci a fi ca ta-su reprezintă chintesenţa ratării. Sigur că Puiu n-o să vrea coroniţa, dacă Romică a vrut. El o să fie un dur, genul care trage fetele de păr ca să le avertizeze că e disponibil şi care urăşte pe toată lumea din principiu. Va smulge picioarele muştelor pentru că nimeni din neamul lui n-a mai făcut asta şi va purta cu mândrie svastica sau secera şi ciocanul, tatuate discret pe antebraţul atent lucrat la sală. El nu va fi pămpălău, nu se va însura niciodată. Puiu va cauta şi el să strălucească, dar altfel. Poate nu va ajunge hingher şi nici măcelar, ci va ţinti mai sus, alegând să jupoaie oameni. Poate va alege să plagieze lucrări de doctorat sau opere de artă, acoperindu-se astfel cu laurii altcuiva. Sau poate va alege calea pupatului de dosuri care deschid uşi. Poate că Puiu se va cocoța în vârful piramidei, târând după el doar amintirea mantrei „nu sta pe loc, mergi înainte”. Şi nu va şti nici când, nici unde să se oprească.

E interesant că nimeni nu ne zice nimic în legătură cu opritul, ci doar cu înaintările. Trebuie să înaintezi în funcţie, să înaintezi ca popor, civilizaţie, specie, etc. Să descoperi noi variante de a fugi de ceea ce eşti, de condiţia ta actuală şi de viața pe care o duci. Șuturile pe care le primim ne învaţă că, atâta vreme cât facem paşi înainte, ni se dă voie să fim noi înşine.

Puiu va avea şi el copii, dar le va pune tableta în braţe de la o vârstă fragedă, aşa că toată lumea va fi murată în borcanul virtual. Îi va face, desigur, pentru că se fac, şi probabil că le va oferi ce e mai bun: cele mai bune şcoli, cele mai bune diplome, cele mai bune iluzii. Nu le va cere decât să nu stea pe loc, să meargă înainte. Să ducă mai departe numele şi regulile imperiului jupuitor.

Sigur că în sinea lui va tânji veşnic să existe oameni care să-l iubească aşa cum e, iar pentru asta va face tot ce-i stă în putinţă să se acopere cu poleieli care vor ţine la distanţă orice potenţial iubitor. Dar până la urmă, chiar dacă banii n-aduc fericirea, o înlocuiesc cu succes.