Sunt zile în care pur şi simplu vrei să opreşti timpul, sau să te opreşti în mijlocul lui, ca pe o insulă în care să fii doar tu cu tine şi cu toate clipele prin care ai trecut. Se spune că acest proces al derulării filmului propriei vieţi se petrece rapid cu puţin înainte de a-ţi da ultima suflare, dar mă gândeam că n-ar strica să fie reprodus cumva mai din timp, ca astfel să ne putem bucura de beneficiile sale. Nu de alta, dar cu câteva secunde înainte de moarte nu cred să mai fie mare lucru de pus în ordine şi nici posibilităţi de a face asta. Iată de ce cred că nostalgia, tristeţea şi chiar durerea pot deveni portaluri către noi înşine, dar şi către restructurări semnificative ale modului nostru de a percepe realitatea.

Pentru a deveni puternici şi înţelepţi, este nevoie ca oamenii să treacă printr-o sume­denie de experienţe, care mai de care mai puţin confortabile. Acestea debutează odată cu omul şi se sfârşesc tot cu el, ca nişte însoţitoare fidele. Pe la începutul vieţii e cum e, te mai cerţi cu părinţii, cu bunicii şi cu amicii din cartier, te enervează profesorii şi cerinţele stupide ale adulţilor. Mai târziu, prin adolescență, te enervează că nu poţi să bei tot timpul sau că trebuie să faci faţă şi în altă lume decât cea virtuală, fie că vorbim despre imaginaţia proprie sau varianta sa modernă, internetul. În plus, pe lângă certurile cu cei din jur, te trezeşti că începi să te cerţi şi cu tine. Tinereţea vine în general la set cu faptul că te enervează un sistem anume sau siste­me­le în general, că n-ai nu ştiu ce sau, mai rău, ca tu n-ai şi cutare are, că nu ştii ce să faci cu viaţa ta sau că ştii, dar nu poţi. Maturitatea îşi are şi ea neajunsurile, ba că ai copii şi te enervează, ba că n-ai şi este ener­vant, nu nea­părat că te topeşti după ei, ci pen­tru ca toată lumea are. Şi te gândeşti că în felul acesta, prin înfăptuire de urmaşi, lumea îşi asigură şi o bătrâneţe tihnită, de care este puţin probabil ca tu, biet pom sterp, să ai parte. Şi uite aşa, vrând nevrând, te trezeşti gândindu-te la moarte şi la cum să-ţi aşterni ca să dormi.

Timpul trece pe nesimţite şi te trezeşti bătrân, cu sau fără copii, dar cu o grămadă de nervozități şi nemulţumiri pe care le-ai cărat cu tine de-a lungul vieţii. Te trezeşti că degeaba te-a enervat copilăria, că era bună exact aşa cum era şi că eşti ceea ce eşti şi datorită ei, că nici părinţii nu erau chiar răi, chiar dacă nu s-au purtat aşa cum ţi-ai fi dorit, şi că una peste alta au fost o grămadă de momente numai bune de trăit, care, deşi nu se vor mai întoarce niciodată, vor fi mereu acolo, undeva, în colţul tău preferat din tine însuţi. Ai revelaţia că nici adolescența nu s-a rezumat doar la frustrare şi furie refulată sau exprimată făţiş, la limitele şi nedreptăţile percepute şi dureroase, că ea a reprezentat şi o paletă vastă de stări intense, de descoperiri din tine însuţi şi din exterior, şi felul acela unic în care ai învăţat să fii tu.

Tinereţea ta a însemnat mai mult decât invidii şi neîmpliniri, a însemnat şi zile înso­rite petrecute cu cei dragi sau bucurându-te de tine şi de tabieturile pe care le-ai acumulat şi care au devenit prelungiri ale fiind-ului tău. A însemnat atât furtuna, cât şi liniştea care o delimitează, adică totul. Cât despre maturi­tate, fie ea cu sau fără alai de glasuri infantile, ar putea trece drept expresia cea mai rafinată din toate câte ai fost.

Dar oare cum e să ajungi bătrân, şi pe lângă întregul arsenal de nemulţumiri şi ne­îm­pliniri la care ai ales să te reduci, pe lângă toate neîmpăcările tale cu viața, cu lumea şi cu tine însuţi, să te trezeşti şi cu o gamă largă de disconforturi de natură fizică? Să vezi că da, se poate şi mai rău. Să te târăşti prin spitale infecte şi printre oameni care se uită la tine cu un dispreţ suveran, indiferent de cine ai fost la viaţa ta sau de sumele in­fernale pe care le îndeşi în buzunarele lor. Să dai, cum ar veni, peste oameni la fel de stră­ini sau amărâţi de viaţă ca şi tine. Şi atunci, singur sau cu copii, cu vacanţe în Bahamas la activ sau fără, cu sau fără frică de Dumnezeu, descoperi cumva ca pe-un început de mare revelaţie că în faţa morţii suntem toţi egali. Partea proastă este că nu întotdeauna această revelaţie vine la set cu partea a doua, concluzia. Şi bănuiesc că e mai dificil să încerci să te simţi bine în stadiul în care te afli, când tuturor disconforturilor de natură psihică li se adaugă cele din registrul fizic. Când amorţeşti, când te doare, când nu respiri cum trebuie e mai greu să savurezi clipa fix aşa cum este, fără să-ţi doreşti să fie altfel şi înţelegând că ea, ca şi tine, este unică şi perfectă exact aşa cum este. Dar atâta vreme cât eşti încă tânăr, indiferent câţi ani ai avea, ai putea să te opreşti o clipă şi să observi cum, exact în momentul ăsta, pe lângă toate câte crezi că îţi lipsesc, ai şi o sumedenie de alte lucruri pe care ai avea toate motivele să le iubeşti. Întâi pentru că sunt acolo, apoi pentru că sunt ale tale, în sensul în care te poţi bucura de ele.

Mulţi dintre noi facem asta: plângem după lucruri, după stări sau după oameni abia atunci când nu se mai află în viaţa noastră sub forma în care ne-am obişnuit să apară. Şi asta pentru că atunci când încă avem toate acestea, suntem mai mereu nemulţumiţi că ne lipseşte cine ştie ce altceva. Nu e nicio pedeapsă în faptul că toate dispar la un moment dat din viaţa noastră, este doar metoda ingenioasă prin care Universul îşi revelează creaţia, dozând intensitatea şi stabilind valoarea prin alternarea apariţiei şi a dispariţiei formelor. Asta nu se întâmplă doar pentru ca noi să putem experimenta suferinţa, ci şi pentru a putea învăţa să ne bucurăm. Cum altfel, decât prin contrast, am putea diferenţia starea de bine de disconfort? Fără dureri şi pierderi nu ar putea exista nici extazul şi nici mulţu­mirea, am fi într-o eternă masă amorfă din punct de vedere emoţional.

La început a fost pământul, au fost nevoile noastre legate de viaţa terestră, au fost luptele oarbe cu noi şi cu alţii şi disperarea supra­vieţuirii, concretizată prin veşnica nemulţu­mire şi acumulare continuă de bunuri, fie ele materiale, informaţionale sau de altă natură. Dar nu ne obligă nimeni şi nimic, în afară de noi înşine, să ne oprim la început.

Probabil că, deşi e simplu, nu e deloc uşor să stai liniştit şi să trăieşti lucrurile exact aşa cum vin, cu acea nuanţă a detaşării care nu e sinonimă cu nepăsarea, ci cu mulţumirea nediscriminativă.

E greu să nu te uiţi în viitor, după cai verzi pe pereţi, sau în trecut, după cine ştie ce ai avut, fie că vorbim despre oameni, lucruri sau caracteristici personale. Şi se întâmplă ca toate nevoile noastre neîmplinite să erupă în cele mai nepotrivite moduri şi momente. De exemplu, nevoia noastră de a fi valorizaţi, de a ni se confirma inteligența şi cunoştinţele, se poate manifesta prin agasarea aproapelui şi încercarea de a impune altora cu tot dina­dinsul convingerile, ideile şi limitele noastre. Credem că ştim tot ce se poate şti, că deţinem adevărul ultim şi că toţi ceilalţi sunt datori să se conformeze realităţii noastre dacă vor să acceadă la o treaptă superioară a existenţei. Şi uite aşa, presărându-ne drumul spre iad cu bune intenţii, ajungem să ne răfuim cu cei care au alte sisteme de valori, când de fapt răfuiala adevărată are loc în forul nostru in­te­rior, din lipsa unei convingeri reale în legă­tu­ră cu ideile pe care le susţinem. Atunci când nu suntem siguri, când ne îndoim de cre­dinţele noastre, căutăm în permanență adepţi sau necredincioşi pe care să îi convertim. Într-un fel sau altul, toţi ne credem la un moment dat un fel de trimişi ai Domnului, cu toate că mă îndoiesc că El a trimis pe cineva să-şi propovăduiască în mod agresiv limitele personale intitulate credinţe. Uităm cu încă­pă­ţânare că înţelepciunea reală nu are nevoie de adepţi sau alte forme de supuşi. Şi iată cum, tot ocupându-ne de ceilalţi, de drumul lor în viaţă şi de corecturile pe care credem că trebuie să le facă, uităm adesea de noi, de stadiile noastre şi de faptul simplu de a fi noi înşine şi de a fi exact aşa cum suntem. Uităm adesea că nimeni altcineva nu va putea vreodată să fie ca noi, să simtă ce simţim noi şi să experimenteze aceleaşi poveşti de viaţă, aşa cum nici noi nu vom putea accesa istoriile personale ale celorlalți oameni prin interme­diul simţurilor lor. Astfel stând lucrurile, pen­tru că nimeni nu vine pe pământ cu instruc­ţiuni de folosire, nimeni nu ştie cum anume ar trebui să devenim. Din acest motiv, singura cale de a afla este să ne vedem de propria devenire. Nu există reţetă pentru asta, însă experienţele pe care le traversăm ne modelează, aşa cum îi modelăm şi noi pe cei pentru care reprezentăm experienţe.

Şi într-o zi, când ura şi încrâncenarea dispar, când dorinţele, obsesiile şi disperarea ne părăsesc şi ele, singurele cu care rămânem sunt lecţiile noastre de viaţă. Sunt lecţii personalizate care includ experimentarea suferinţei, a iubirii, a temerilor şi a nevoilor, unde învăţăm şi uităm să fim oameni, unde câştigăm înţelepciune şi o pierdem într-o clipă de nebunie şi unde dărâmăm şi construim doar ca să ajungem la esenţe. Probabil că e un lux să fii tu însuţi, unul mai mare decât cel al melancoliei. Şi mai cred că această cetate a sufletului poate fi găsită, exact ca în basme, după ce treci prin multe alte cetăţi. Ca să ajungi la cetatea de aur a sufletului trebuie să fi trecut întâi prin cea de aramă, lumească şi contradictorie, apoi prin cea de argint, contemplativă şi tăcută, şi prin multe poveşti despre tine şi despre alţii. Desigur, există şi scurtături, dar există şi reversul medaliei, ceea ce înseamnă că putem ajunge într-un loc fără să merităm să fim acolo, dar nu vom putea funcţiona optim, aşa cum am face-o dacă ne-am învăţa lecţiile şi am urca treptele existenței în mod firesc. Poţi copia la un examen, poţi cumpăra o diplomă, poţi câştiga un post fără să-l meriţi, dar asta nu te va face să îţi iubeşti meseria şi nici să te bucuri de ea. Tot aşa, spiritual vorbind, poţi ajunge în vârful unei piramide fără a-i cunoaşte baza şi structura, dar asta nu te va înalța, ci doar îţi va da ameţeli.

Mulţi merg înainte, mulţi înapoi, şi e greu să te bucuri din mers. Iată de ce e important să învăţăm să ne şi bucurăm de ceea ce suntem, nu doar să ne dorim în permanență să fim altcumva. Şi uite-aşa, tot numărându-ne ploile şi zilele însorite, ajungem, cu puţin noroc, să ne împrietenim cu noi înşine. Şi aflăm că, de fapt, noi ne suntem şi picături, şi raze. Constatăm că, indiferent de rolurile pe care le jucăm aici, pe pământ, indiferent de himerele cu care ne întâlnim, fie că le numim câştig, iubire sau suferinţă, greşeală sau adevăr, există, cum bine zicea Erich Maria Remarque, soroc de viaţă şi soroc de moarte. Dar, între aceste două puncte de suspensie, se întinde libertatea noastră de a vedea şi a înţe­lege viaţa, de a-i da valoare sau de a o îngropa sub teama de viitor sau tristeţea dinspre trecut.

Şi la sfârşit, după ce experimentăm toate astea, ne întoarcem Acasă.