“Ioane, Ioane, toata lumea doarme, numai eu nu pot sa dorm“.

MICUL SECRET
Toata lumea doarme. Chiar si oamenii care cred ca au insomnie. Prin orase, cei al caror scop este acela de a fi functionali, se drogheaza ca sa se mentina pe linia de plutire. Ca sa scape de nefericire, de stress, sau de orice senzatie pe care o catalogheaza ca fiind neplacuta, tot mai multi oameni gasesc modalitati prin care sa se anestezieze. Unii iau pastile care sa le domoleasca nelinistea sau furia , altii energizante, care sa-i faca sa dea randament la serviciu. Nimic puternic, doar ceva care sa ii mentina chill, si care sa-i ajute sa fie relax. Unii fumeaza iarba legala, combinata cu chimicale, iar altii, iarba ilegala, fara chimicale . Nu e ca si cum ar fi dependenti. Fumeaza putin, ca sa nu-i cuprinda panica atunci cand ies pe strada. Se trezesc de dimineata. Nu au nevoie de ceas, caci anxietatea e cel mai bun desteptator. Si, odata ce cred ca s-au trezit, isi astampara anxietatea cu drogul preferat. Si visul continua. Se duc la serviciu, unde isi indeplinesc, mecanic, rolul de rotita din sistem. Nu le place, dar nici nu le displace, caci s-au obisnuit. Nu le e nicicum. Casca, zambesc, motaie, tasteaza, raspund la salut, se intalnesc in pauza de pranz. Pun aceeasi placa, despre cat de rau se inteleg cu sotul sau sotia, despre notele copilului, despre cat s-au scumpit alimentele sau cat de greu devine sa pui un ban la ciorap, ca sa pleci afara. Pana si furia sau tristetea sunt, oarecum, in ceata. Parte din programul unor actori blazati, care isi stiu replicile pe dinafara, dar nu mai pun suflet. Pentru ca nu mai au. Sau pentru ca sufletul lor e ca frumoasa din padurea adormita. Nu se poate demonstra stiintific ca e mort, dupa cum nu se poate demonstra stiintific nici ca exista, dar doarme in padurea fermecata, pe termen nelimitat, pentru cine stie cate vieti.
Si, pentru ca sunt teleghidati, se intersecteaza pe strazi, ca intr-un furnicar enorm, privindu-se fugitiv, fara sa se vada, vreodata, cu adevarat. Uneori se indragostesc, dar si asta face parte din program. Isi aleg un partener care sa corespunda, care sa nu-i faca de ras, pe care-l vor devora rapid, ca pe-o shaorma la colt de strada, dupa care vor merge mai departe. Suntem in epoca fast foodului. Nu intamplator, iubirea si hrana sunt doua lucruri cu care luam contact in acelasi timp, imediat dupa ce ne nastem. Apoi devine usor sa le confundam. Felul in care mancam reflecta, implicit, felul in care iubim. Ni se pare ca viata e scurta si ca trebuie s-o umplem cu toate senzatiile posibile, cand, in realitate, evitam orice senzatie, imbuibandu-ne cu de toate, dupa ce ne-am anihilat simturile. Zombie de toate felurile si de toate culorile orbecaie pe strazi, lovindu-se unii de altii, cu castile in urechi, cu ochii in telefon si inimile date pe silent.

FAST FOOD
“Barbati de toate genurile: masculin, feminin, neutru…“
Vanatoarea se petrece peste tot. Chipuri frumoase, forme perfecte, produse alimentare dintre cele mai sofisticate. Nimic nu mai e simplu. Tragem fondul de ten peste cearcane si giulgiul peste suflet, si iesim la vanat. Poate, de data asta, printre milioanele de trupuri care se perinda, o sa gasim un suflet pereche. Un suflet viu, treaz, care sa il iubeasca si pe al nostru, destul cat sa-l trezeasca. O minte luminata, un spirit liber, care va reusi sa vada, chiar si impotriva a tot ceea ce manifestam, ca suntem mai mult decat un mecanism previzibil. Nimeni nu mai are timp sa zaboveasca asupra propriei vieti. Si, ca nu cumva sa sufere, oamenii fug de sentimente. Candva, epuizati, dupa ce devoreaza toate alimentele fara gust, cand se simt satui si nimic nu pare sa le mai produca vreo senzatie, se refugiaza in bratele de caracatita ale spiritualitatii. Aici, cred ei, se ascunde adevarata viata: in negarea celei pe care o au deja. Aici, liderii carismatici ii invata ca dragostea se transforma in depresie si ca asteptarile duc la dezamagire si suferinta. Si, uite asa, iubirea de semeni se transforma in iubire de vorbe mari. Nu ca ar fi vreodata, cu adevarat, vorba de iubire.
Oamenii devin nepasatori, anesteziati, si se amagesc cu gandul ca detasarea e o forma de superioritate, de evolutie. Cred ca au trecut peste traume, ca au reusit sa mearga mai departe, cand , de fapt, cara dupa ei, peste tot, piatra de moara a cercului vicios pe care nu l-au inteles, si pe care continua sa il repete. Isi duc ranile, frumos ambalate, dintr-o relatie in alta, dintr-un esec intr-altul. Aceeasi piesa, cu personaje diferite, care, in scurt timp, ajung sa semene, pana la identitate, cu cele vechi. Atunci, cuplurile se despart, si o iau de la capat, doar ca sa ajunga in acelasi punct mort. Sau se multumesc doar cu moartea primului punct, in care raman blocati. In fond, exista droguri pentru orice. Totul poate fi tinut pe stand by. Nu poti sa iesi din inchisoare, atata vreme cat nici nu stii ca esti inchis. Si n-ai de ce sa te trezesti, daca nu stii ca visezi. Oamenii evita lucruri si relatii, dar le place sa se minta ca au transcens aceasta dimensiune a lumii. Numai ca e exact ca la jocurile video. Nu poti sa sari, cu adevarat, peste etape. In schimb, poti sa te pacalesti ca esti un invingator.
De mici, suntem invatati sa evitam suferinta. Sa avem grija ca nu cumva sa fim luati de prosti. Retinem ca oamenii sunt rai, dar uitam ca si noi suntem oameni. Si toti suntem programati sa luam cu japca, sa folosim, si apoi sa plecam mai departe, aruncand ambalajele. Pe jos, daca suntem necivilizati, sau la gunoi, daca nu suntem. Nu plangem niciodata, pentru ca suntem foarte tari. Avem vaccinuri si pastile pentru orice. Narcotice care optimizeaza totul. Nimic nu ne poate distruge, pentru ca nimic nu ne poate atinge. Se asteapta de la noi sa facem casatorii potrivite, cu oameni care sa ne asigure bunastarea si echilibrul. Cei dragi vor sa ne stie in siguranta, vor sa se asigure ca nimic rau nu ni se poate intampla. Ca o sa ne conservam si o sa ne menajam pana la adanci batraneti, sau, oricum, pana dupa ce ei nu mai sunt pe pamant, ca sa nu sufere din pricina esecurilor sau suferintelor noastre. In fiecare secunda, trebuie sa avem grija sa n-o dam in bara, sa nu dezamagim. Chiar si atunci cand murim, treaba asta este privita ca un atac la persoana draga. Adesea, suntem intrebati, chiar si post-mortem “de ce mi-ai facut asta? De ce m-ai parasit, cand aveam atata nevoie de tine?“ Ceea ce avem de facut este sa fim acolo, neconditionat, pentru cei dragi. Nu neaparat sa fim prezenti fizic, ci macar ca iluzie comoda de “undeva, acolo, realizati si in siguranta“. Cei dragi au avut grija sa ne ofere un drum insorit si previzibil, de la care n-avem voie sa ne abatem, daca nu vrem sa le iesim de la inima. Si noi, la randul nostru, le-am construit acelasi tip de colivii aurite, printre gratiile carora ii iubim nespus. Le spunem, in general, dupa ce mor. Sau in fiecare zi, dar ca parte a unui ritual robotic, in legatura cu care nu simtim nimic. Punem masa cand e ora mesei, nu cand ne e foame. Iubim ca rasplata, cand cineva se poarta frumos. In fiecare secunda, iubirea noastra conditionata este pe cale sa se transforme in ura. Pentru ca dragostea ne este, in permanenta, dublata de teama de a fi raniti. Nu ne mai trebuie sa luam caine, dupa ce ne-a murit unul, si am suferit. Nu mai vrem iubiti, dupa ce ne-au frant inima. Cu alte cuvinte, ne pedepsim si ii pedepsim si pe altii, ori de cate ori cei dragi, cunoscuti si sub numele de “ai nostri“, nu mai incap in inchisorile imaginare in care i-am indesat. Din timp in timp, aflam cu nespusa durere ca prizonierii asteptarilor noastre s-au rasculat, au spart celulele si au luat-o pe cai gresite. Adica pe caile lor. Dupa ce ne sapam in suflet rani adanci, in care-i ingropam pe cei ce ne-au gresit, ne impietrim si devenim supra oameni, pornind pe drumul zeificarii si al intangibilitatii. Din oameni, devenim monumente in viata. Legende vii, si nu prea.
Sfintii dau bine, mai ales in fata celor lacomi . Pentru ca sfintenia lor, in ciuda aparentelor, este tot o forma de lacomie, si inca una mai putin cinstita. Cel care se umfla cu mancare, bautura, sau care se lasa prada altor desfatari, este mai onest cu sine si cu ceilalti. In schimb, ascetii lacomesc dupa lumi mai indepartate, mai greu demonstrabile. Multimile ii venereaza, pentru ca isi imagineaza ca acesti oameni fac altceva decat sa fuga de ei insisi. Totusi, oricat ar parea de bizar, rugaciunile , mantrele si asceza , cand nu sunt urmari ale consumarii unor etape, ci forme de suntare spirituala, sunt tot droguri. Fatete ale alienarii, care ne fac sa evadam din realitatea pe care n-am inteles-o si n-am cuprins-o. Nu e ca si cand am fi ars etape, le-am fi depasit si am avea, cu adevarat, nevoie sa trecem intr-o dimensiune noua. E ca si cand ne-am fura caciula si am ascunde-o de noi insine, sustinand ca n-am avut-o niciodata. Ori a nega nevoi si dorinte, indesandu-le in cel mai intunecat colt al nostru, este o forma de autoagresivitate. E ca si cum ne-am lovi pe noi insine, propovaduind pacea si iubirea de altii. Si societatea nu ne pedepseste ca ne autoagresam. De aceea, ne este mult mai usor sa stim cand le facem rau altora, decat cand ne facem noua insine.
Nu putem ramane in viata si complet liberi, in acelasi timp. Viata este, cumva, si despre dependente. Avem nevoie de aer si de hrana, de haine si de afectiune. Dar, in tot mai multe cazuri, dependenta devine atat de puternica incat ajunge sa inlocuiasca insasi viata. Oamenii stau la aceeasi masa, dar nu-si mai vorbesc. In loc sa interactioneze cu cei prezenti, prefera sa le trimita mesaje celor care nu sunt de fata. Prefera sa se uite la televizor, in loc sa se priveasca in ochi. Isi ineaca fricile si dezamagirea in alcool, in munca, sau in shopping, in loc sa si le infrunte si sa inteleaga ceea ce ele incearca sa transmita. Mereu, ne gandim la cei care nu sunt langa noi. Nu-i vedem decat prin prisma amintirilor, a remuscarilor, a asteptarilor. Ne intalnim cu niste prieteni, dar le scriem altora, ca sa nu fim nicaieri in totalitate. Totalitatea copleseste.

SOMNUL CEL DE VIATA
Dormim, pana cand moartea ne desparte de visul vietii noastre. Indeplinim asteptarile altora, sau murim incercand. Sacrificam orice pentru a supravietui, inclusiv propria viata, care ne sperie mai mult decat orice. Si, oricat am parea de mari si de puternici in fata celorlalti, oricat ne-am inghiti fricile, lacrimile si visele, cu alcool, pastile, tehnologie sau experimente sexuale, fiecare din noi isi doreste sa fie acceptat si iubit, asa cum nu reuseste sa se accepte si sa se iubeasca. Cumva, fiecare asteapta un dumnezeu intrupat, gata sa-l mantuiasca. Dar, altcumva, adoram mastile pe care ni le faurim cu talent, si nu ne induram sa ne despartim de ele. Am vrea sa putem fi iubiti in toata splendoarea frusta a dezgolirii noastre, dar, in egala masura, refuzam sa lasam garda jos, chiar si atunci cand suntem cu noi insine.

Zeii si zeitele nu se tem, nu plang, dar nici nu iubesc. Ei evita. Pot vorbi despre compasiune, dupa cum pot avea si alte notiuni de spiritualitate, pe care invata sa le propovaduiasca. Si, pentru ca nu coboara niciodata pe pamant, nici mai jos de el, nu pot urca spre cer. Raman blocati intr-un somn fara vise, greu ca plumbul, undeva la periferia existentei, intr-o dimensiune-cocon. In somnul vietii lor. Uneori, cate unul se mai trezeste din visul colectiv. Se uita in jur, cu ochii unui copil ratacit prin morga. Si, pentru ca spaima si durerea sunt de nesuportat, isi canta pana adoarme din nou. Incremenite confortabil, putine statui mai au curajul sa primeasca suflarea vietii, sa se ridice si sa umble.