“si robotii plang cateodata“

COPILARIE FURATA
Pe vremuri, copiii voiau sa se faca medici, profesori sau ingineri. Acum, visul de aur al tot mai multor mini indivizi este acela de a deveni bogatasi sau vedete. Fetitele nu mai vor sa se faca doctorite sau invatatoare, ci printese, sau, cel putin, asistente tv. Dar, ca un liant intre vremea care trece si cea care vine, ramane felul in care majoritatea parintilor isi programeaza copiii sa fie cei mai buni, indiferent de domeniul in care aleg sa presteze.
Progenitura noastra trebuie sa fie varf de lance, adica sa se cocoate, cu orice pret, cat mai sus. De parca legea gravitatiei ar stipula ca, daca te cocoti suficient, n-o sa mai cazi niciodata. Cu bombonele, papusele sau suturi, dupa caz si crez, mica noastra prelungire este invatata sa priveasca viata ca pe o lupta, ca pe o competitie, din care fie iesi invins, fie invingator. Cale de mijloc nu exista. Cel putin nu pentru noi, descentratii. Si, asa cum exista lupte cu caini, cocosi, sau cine stie cate alte forme ale dementei, avem, la un nivel care se vrea a fi psihologic, si luptele cu copii. Frustrati din toata lumea se intalnesc, ocazional, sa-si arate unul altuia ca “ba al meu e mai cu mot“. Asta se intampla cu ocazia multor evenimente: concursuri scolare, de talente, de frumusete si de inteligenta. Astfel, din frageda pruncie, invatam ca omul de langa noi nu este o fiinta cu sentimente si trairi asemanatoare, ci un dusman care trebuie casapit, umilit, infrant. Evident ca facem treaba asta elegant, cu zambetul pe buze. Dar, desi mimam fair play ul, stim despre celalalt ca nu e om, ci concurent.
Bella Bartok spunea despre competitii ca nu sunt pentru artisti, ci pentru cai. Dar, probabil, singurele competitii cu sens sunt cele care se desfasoara intre individ si sine, si asta doar pana cand individul devine suficient de intelept incat sa transforme competitia in dialog.

FREE MITICA!
Mitica Popescu este un copil supraponderal, supradotat si supraaglomerat. Parintii lui sunt hiperbogati, iar copilaria ii este ticsita cu toate cele trebuincioase imbuibarii. Mitica nu are nevoie sa se joace afara, ca un pui de bogdaproste. Numai plebeii se murdaresc pe maini. El este un veritabil patrician, deci se joaca numai pe tableta, caci are cele mai performante jocuri, programe si aplicatii. Cu altii intra in contact numai online, cand ii bate la Candy Crush Saga si Angry Birds. Ii bate, dar nu pentru ca este singurul lucru pe care se antreneaza sa il faca, oarecum impreuna cu ceilalti, ci doar pentru ca este nascut invingator. La ce bun sa interactioneze direct? E pierdere de timp si de grad. Asta se intampla pe vremea lui Pazvante, cand oamenii n-aveau aparate care sa faca totul in locul lor. Acum, cand exista robot de bucatarie, robot de baie, robot care aspira casa fara tine, care iti spala vasele si care tine loc de partener de sex, ar fi cel putin desuet sa mai apelezi la tehnici rudimentare de socializare. In fiecare an, parintii lui Mitica organizeaza cate o petrecere monstru, in cinstea fiului lor. Aici sunt invitati toti colegii lui de scoala, si toate fetitele de varsta apropiata si rang asemanator, care reprezinta potentiale partenere de viata. Aici, Mitica isi etaleaza toate virtutile: este cel mai bun la pian, la vioara, la desen, la matematica, la sah si la jocuri de noroc. Un adevarat tonomat de bancuri si poezii, maniere impecabile, si cinci limbi straine vorbite fluent. Romana, evident, este vorbita si scrisa la nivel feisbucian, caci, oricum, e o limba care nu duce nicaieri. Este chiar mai moarta decat sora ei mai mare, latina. Moarta si neingropata, ar spune parintii lui Mitica, mandri ca fiul lor stie germana, franceza, spaniola, engleza si italiana. De curand, a inceput si cursurile de chineza. Da bine sa stii si ceva mai exotic. Poate nu i-ar strica nici putina gimnastica, sa arate mai uman. Au vorbit deja cu un profesor, dar acesta le-a zis ca fiul lor nu are sanse sa ajunga cel mai bun gimnast, caci n-are constitutia potrivita. Au incercat sa-l mituiasca pe profesor, sa-l infometeze pe copil si sa-i cumpere cele mai scumpe aparate de ajustare trupeasca. Dar constitutia fiului lor se incapatana sa fie nepotrivita pentru acest sport elegant. De aceea, Popestii s-au reorientat, pe rand, catre baschet, volei, arte martiale si body building. Dar, atata vreme cat copilul nu si-a gasit sportul pereche, acela in care sa fie cel mai bun si sa spulbere orice rival, parintii au convenit ca e mai economicos pentru egoul lor sa-i spuna micutului ca, asa cum e, reprezinta un etalon de sanatate si frumusete trupeasca. Evident ca, la valoarea lor, n-o sa se apuce sa-i dea fatului buruieni. Un om cu sange proaspat albastrit nu poate manca altceva decat foaie gras si ciocolata belgiana. Secretul nu e sa mananci chestii de sarantoci, ci sa adaugi la dieta obisnuita o gramada de pastile scumpe, prescrise de medici si nutritionisti renumiti.
Asadar, la fiecare petrecere data in cinstea lui, micul print este scos din cutie, invesmantat in tol festiv si pus sa presteze. Opulenta din jurul sau, felul robotizat in care isi expune, fara gres, roadele caznelor la care este supus, sclipirea mandra din ochii mamei si ranjetul care se lafaie pe chipul tatalui ii fac pe cei multi sa creada ca au in fata icoana familiei perfecte. Invidia se instaureaza in sufletele invitatilor, care nu pricep cum reusesc unii sa aiba noroc pe toate planurile. Dar imediat dupa plecarea lor si caderea cortinei, Popestii isi vad de ale lor. Mastile cad, si fiecare se refugiaza in camera sa, alaturi de robotul preferat, setat sa-i implineasca toate nevoile.

RAZBOIUL REGE
Daca ar fi intrebat vreodata, Mitica ar spune ca sufletul lui uraste sa cante la pian, asa cum trupul lui uraste gimnastica, si ca, uneori, cand nu e nimeni in jur, tanjeste sa se tranteasca in praf si sa se balaceasca in noroi, precum cei mai zdrentarosi dintre colegii lui, care au bunici la tara. Ar spune cat de plictisitoare si de enervanta i se pare limba chineza, cat de rece si de sfredelitoare i se pare limba germana, si cat de putin il fericesc toate premiile, trofeele si scorurile inalte pe care le dobandeste. Ar spune multe, dar nimeni nu se sinchiseste sa-l intrebe. Toata lumea il uraste apriori, in afara de parintii lui, pentru care nu exista. Si nimeni n-are curaj sa-i arate sau sa-i spuna ce crede. Colegii il flateaza in mod ritual, caci parintii lor au avut grija sa-i dreseze cu privire la atitudinea pe care trebuie s-o ai fata de odrasla unui bogatas, oricat de aroganta si simandicoasa ar fi ea, caci nu se stie niciodata cand iti poate fi de folos.
Cei mici ar vrea sa-i spuna ca este gras, arogant si plictisitor. Ar vrea sa nu fie nevoiti sa-l invite la ziua lor si sa se duca la ziua lui, imbracati incomod si ascultand concerte si replici sforaitoare. Dar, de timpuriu, sunt mutilati sufleteste, in asa fel incat fiecare dram de repulsie sa fie metamorfozat intr-un zambet larg si un holbat admirativ. Daca incepe sa mimeze incantarea suficient de devreme, orice fetita va deveni o maestra a simulacrului implinirii matrimoniale si isi va putea face sotul fericit. Asadar, va putea tinti catre un sot bogat. Poate un print. Si ce poti sa vrei mai mult decat sa fii printesa? Pentru a pune mana pe un sac de bani, fie el si in forma de om, merita sa-ti strangi corsetul pana nu mai poti sa respiri, sa-ti sugrumi toate pornirile si sa-ti inghiti lacrimile.
Dupa parada, Mitica este indesat inapoi, in cutia cu roboti, meditatii si programe intensive . Este recompensat cu prajituri si jocuri noi, pentru fiecare giumbusluc mental si artistic care poate spori palmaresul familiei. Tot ce trebuie sa faca, pentru a avea o viata indestulata, este sa nu-si dezamageasca parintii. Iar pentru asta, trebuie sa aiba grija ca nu cumva sa fie el insusi. Si, dupa multi ani, nici el nu se mai intreaba ce-i place si ce nu. Face, ca orice alt robot, ceea ce a fost programat sa faca. Dispretuieste joaca, si tot ceea ce nu aduce un venit. Emite platitudini si fraze sforaitoare, in sase limbi diferite, caci, intre timp, si-a insusit cu success si chineza. Pentru ca a fost cuminte si a raspuns comenzilor, primeste si ciolanul de mostenitor. Are propria aripa de palat, acareturi si bucatele de afacere prospera. Are titluri, diplome, nevasta legitima si amante cu pedigree. La randul sau, este pe cale sa co-procreeze un nou Mitica. Toate acestea corespund planului, deci sunt foarte bune. El stie ca se descurca minunat, caci observa veninul din privirea celor din jur. Cateodata, vede la televizor copii care se joaca afara. Copii mediocri, care nu stiu sase limbi straine, nu vor avea niciodate afaceri prospere si nu vor excela in nimic. Se intreaba cum or putea sa traiasca asa, in mediocritate. Ii vede razand cu gura pana la urechi, asa cum el nu-si aminteste sa fi ras vreodata. Dar, cand simte pericolul caderii in butoiul cu melancolie, se imbarbateaza cu gandul ca numai cei saraci cu duhul pot fi fericiti. Ar varsa o lacrima, dar, pentru ca nu reuseste sa o justifice si sa-i gaseasca o utilitate, un profit, o intoarce inapoi, spre izvor. Patricienii nu plang.

CEL MAI BOGAT DINTRE PAMANTENI
Se spune ca, la un moment dat, a existat un om foarte bogat, care-si permitea sa cumpere orice. Avea palate, averi nemasurate, carduri de femei, rauri de lapte si miere, si tot ce-si inchipuie un muritor de rand ca i-ar putea aduce fericirea. Cu toate acestea, omul era disperat ca nu reusea sa simta niciun strop de fericire. Toate averile sale ajunsesera sa il plictiseasca nespus, toate femeile, oricat de frumoase, i se pareau a fi una si aceeasi, iar existenta lui opulenta ii aparea ca fiind cea mai searbada din univers. Credea ca sufera de o maladie a nefericirii, si ar fi platit oricat, oricui, numai sa-i dea elixirul tamaduitor, menit sa-l fericeasca. Dupa ce a chemat, in zadar, un stol de experti, vraci si trimisi ai lui Dumnezeu pe pamant, omul a umplut o desaga cu cele mai de pret bunuri ale sale, aur si pietre pretioase, si a carat-o dupa sine, prin lume, sperand sa dea de cineva care sa-l faca sa simta fericirea. Acestuia i–ar fi dat sacul cu averi, si multe altele, daca ar fi reusit sa-l scape de boala. Si, intr-o zi, a dat peste un individ imbracat in haine ponosite, care statea la umbra unui copac, si parea foarte fericit. Oamenii din acel sat, care-l cunosteau, i-au spus eroului nostru ca, daca nici cel care statea sub copac nu-l poate ajuta, nimeni nu va putea, si e mai bine sa-si ia gandul de la asta. Plin de speranta, omul s-a dus langa copac si si-a spus povestea, cerand ajutor. Celalalt l-a ascultat, rabdator, dupa care, dintr-o data, a insfacat sacul cu nestemate si s-a facut nevazut. Saracul om bogat ar fi vrut sa alerge dupa el, dar hotul parca intrase in pamant. Si uite asa, si nefericit, si lipsit de avere, pagubitul prinse a plange din tot sufletul, vaicarindu-se si simtind ca viata lui nu mai are niciun sens. Tot ceea ce agonisise o viata intreaga, se dusese pe apa sambetei. Acum, cand nu mai avea sacul cu aur, i se parea ca nu mai ramasese nimic din el. Era un nimeni, nici nu se mai recunostea, asa ca planse, cum nu mai plansese niciodata.
Dupa ce l-a lasat sa-si verse naduful, fugarul, care intre timp se intorsese si statea ascuns , a pus sacul inapoi, langa copac. Omului, proaspat iesit din lantul lamentarilor, nu i-a venit sa-si creada ochilor, cand si-a regasit averea neatinsa. Pentru prima oara in viata, a simtit o fericire fara seaman. Ii venea sa rada, sa cante, sa topaie de bucurie. Asta desi, practic, nu se schimbase nimic: el era acelasi, averea era aceeasi. Numai felul in care invatase sa priveasca lucrurile era diferit, ceea ce parea a fi de ajuns ca sa scape de nesuferita maladie. Plin de recunostinta, omul cel bogat a vrut sa il rasplateasca pe binefacatorul sau, dandu-i comorile. Dar acesta, la fel de senin ca atunci cand il vazuse prima oara, i-a raspuns ca n-are nevoie de poveri.
Toti oamenii mari, chiar si dictatorii si monstrii care au instaurat teroare pe pamant, au fost, la un moment dat, copii. Dar nu tuturor li s-a dat voie sa fie.