AUTOVINDECAREA PRIN CUNOASTERE
„Profită de corabia omenească,
Eliberează-te din curentul puternic al grijilor!
Acest vas va fi greu de găsit mai apoi.
Timpul tău de-acum, nechibzuitule, nu-i ca să dormi!”
(Shantideva, Calea Bodhisattva)
Odată ce învăţăm să formulam întrebările potrivite, răspunsurile vin de la sine, de multe ori fiind conţinute chiar de întrebări. Tocmai pentru că nu există reţete universal valabile pentru bine, adevăr şi frumos, noi înşine suntem întrebări personalizate, necunoscute, cu răspuns încorporat. Toată frumuseţea experienţelor noastre constă în drumul dintre formularea întrebării şi descoperirea răspunsului. Aceste nelinişti care suntem conţin în ele atât linişte, cât şi finit şi infinit. Felul în care ne folosim interiorul generează neliniştea, deci sursa liniştii este tot acolo, chiar dacă procesul generării este diferit. Sunt mulţi cei care, întrebaţi ce îşi doresc cel mai mult, răspund „linişte sufletească”, dar sunt puţini cei care ştiu să-i facă faţă sau să se mulţumească trăind cu ea. În realitate, ceea ce este simplu, sigur şi uşor de atins nu ne atrage, pierzându-şi farmecul încă din momentul formulării ca posibilitate. Confortul, indiferent de natura sa, nu este preţuit decât în momentul în care este precedat de un anumit efort, de o anumită tensiune, sau în măsura în care intuim faptul că este ameninţat şi că îl putem pierde. Oamenii nu caută paradisul decât ca reper, nu ca realitate în care şi-ar dori să trăiască veşnic. Nu ştim dacă tot ceea ce experimentăm este o consecinţă a gândurilor noastre sau a emanaţiei şi programării unei conştiinţe superioare. Însă aceste posibilităţi nu se exclud, ci se confundă. De aceea, aflând că putem crea şi influenţa procese şi fenomene, liniştea şi neliniştea ne devin opţiuni.
„Prin urmare, când sufletul unui om ajunge într-un exces mare al vreunei pasiuni, atunci se poate constata experimental că excesul leagă lucrurile în mod magic şi le modifică tocmai în direcţia spre care tinde. Şi nu am crezut acest lucru mult timp, dar după ce am citit cărţi nigromantice şi cărţi despre semne magice şi magie, am aflat că, într-adevăr, emoţionalitatea sufletului omenesc este rădăcina principală a tuturor acestor lucruri, pentru că modifică, datorită emoţiei puternice, corpul propriu şi alte lucruri spre care tinde. Oricine poate influenţa magic totul, dacă ajunge într-un exces puternic. În mod asemănător funcţionează realizarea la tot ceea ce doreşte sufletul intens. Tot ceea ce face el în acea direcţie are forţa motrice şi eficientă către ceea ce doreşte sufletul.”
De multe ori nu este necesară producerea unei schimbări a realităţii sau a individului, ci doar modificarea viziunii asupra lucrurilor, înţelegând prin aceasta sporirea complexităţii. Înţelegerea faptului că orice acţiune exercitată, de la gând la faptă, are consecinţe, duce automat la o formă de integrare calitativ diferită. Vom şti că singura formă de existenţă a binelui şi răului este modul nostru de interpretare a acestor consecinţe, precum şi felul în care alegem să acţionăm şi să reacţionăm în continuare. Putem schimba calitatea relaţiei cu noi înşine şi cu ceilalţi descoperind felul în care gândurile, dorinţele şi acţiunile noastre funcţionează pentru noi. Astfel vom şti să dăm fiecărui eveniment şi fenomen din viaţa noastră interpretarea potrivită, sensul şi intensitatea care să ne asigure starea în căutarea căreia suntem la un moment dat. Jocul uman şi divin deopotrivă îşi are frumuseţea reflectată în ochii, minţile şi sufletele a miliarde de fiinţe.
„Această explozie emoţională a divinului, mizantropă cu oamenii, distrugătoare a oricărei lumi a culturii şi conştiinţei, are un sens mai profund, căci astfel sufletul devine gravid şi ar putea fi iniţiată o nouă naştere, adică de fapt o umanizare mai profundă şi mai cunoscătoare a lui Dumnezeu.”
Evoluţia nu poate avea loc fără un eveniment care să întrerupă starea iniţială. Niciun salt nu este generat de linişte absolută şi pace interioară, ci dintr-o anume tensiune. Liniştea absolută şi pacea interioară sunt mai degrabă efecte decât cauze, dacă este să ne referim strict la procesele interioare ale unei persoane şi nu la efectele sale asupra alteia. Ceva pe deplin mulţumitor nu va genera dorinţa de altceva. Starea de mulţumire în sine nu are legătură cu obiectul sau fenomenul care ne mulţumeşte decât în măsura în care ne legam mental de respectivul obiect sau fenomen. De aceea, dând sensul potrivit tensiunii sau conflictului cu care ne confruntăm, sporim şansele de a transforma acest conflict într-un factor care ne potenţează devenirea în sens evolutiv.
Spiritualitatea este motorul evoluţiei umane în sensul transcenderii palierelor şi experienţelor bazale, inferioare, şi cunoaşterea unor stări şi trăiri mai rafinate. Spiritualitatea, ca şi sensul, poate izvorî pentru fiecare din altceva, chiar dacă în esenţă traversarea ei se petrece similar. Fie că vorbim despre artă, misticism sau psihoterapie, ceea ce îţi permiţi să imaginezi, să creezi şi să crezi, îţi va permite să trăieşti în dimensiunea sa.
„Se poate descoperi că în ciuda imensităţii şi perfecţiunii stării în care se află, Conştiinţa Absolută realizează că este singură. Singurătatea îşi găseşte expresia în profunda nevoie de companie, comunicare şi împărtăşire, un fel de Dor Divin. Cea mai puternică forţă ce stă la baza creaţiei este descrisă ca nevoia principiului creator de a da şi de a primi Iubire. O altă dimensiune hotărâtoare a procesului creator pare să fie un fel de nevoie primordială a sursei divine după experienţe ce caracterizează lumea materială. Astfel, Spiritul are o dorinţă profundă de a trăi ceea ce este opus şi contrar naturii lui. Vrea să exploreze toate calităţile pe care în natura lui pură nu le are şi să devină tot ceea ce nu este. Fiind etern, infinit, nelimitat şi eteric, tânjeşte după efemer, limitare spatio-temporală, tangibil şi corporal. Un alt motiv al creaţiei este monotonia. Oricât de glorioasă poate părea experiența divinului din perspectiva umană, pentru divinitate este mereu aceeaşi, deci monotonă. Creaţia poate fi privită atunci ca un efort titanic de a exprima o dorinţă transcendentală de schimbare, acţiune, mişcare şi noutate. În expresia extremă a artei sale, reprezentată de ateu, Divinul reuşeşte să aducă argumente nu numai împotriva implicării sale în creaţie, ci şi împotriva existenţei sale însăşi.
În terminologia Cabalei, oamenii au nevoie de Dumnezeu şi Dumnezeu are nevoie de oameni.”
„Recunoaşterea naturii noastre divine, a identităţii cu sursa cosmică, este cea mai importantă descoperire pe care o putem face pe parcursul procesului de autoexplorare. Revelaţia cu privire la identificarea individului cu divinul este secretul suprem şi central al tuturor marilor tradiţii spirituale. În religia hindusă, Atman, conştiinţa individuală, şi Brahman, conştiinţa universală, sunt una. În scripturile buddhiste putem citi: „Priveşte în tine. Tu eşti Buddha”. În tradiţia confucianistă ni se spune că cerul, pământul şi omul sunt un singur trup. Acelaşi mesaj poate fi găsit şi în cuvintele lui Iisus Hristos: „Tată, Tu şi Eu una suntem”. Şi Sf. Gregorie Palamas, unul dintre cei mai mari teologi ai bisericii creştine ortodoxe, spunea: „Cât despre Împărăţia cerurilor, mai curând putem spune că Regele cerurilor se află în noi”. Similar, marele înţelept evreu, cabalistul Avraham ben Shemu el Abulafia, susţinea că „El şi noi suntem una”. După Mahomed, cel care se cunoaşte pe sine îl cunoaşte pe Dumnezeu. Mansur al-Hallaj, înţeleptul sufit şi poetul cunoscut drept „martirul iubirii mistice” spunea: „L-am văzut pe Dumnezeu cu ochiul inimii. L-am întrebat :cine eşti Tu? El a răspuns :Tu”.
Învăţând că vinovăţia, negarea de sine şi autoanularea sunt opţiuni şi nu trasee obligatorii, oamenii descoperă posibilitatea eliberării din tiparul limitativ în care s-au obişnuit să trăiască. Descoperind noi posibilităţi, modul de a trăi şi a se raporta la divinitate şi spiritualitate devine o chestiune de alegere şi nu un mecanism de apărare, o moştenire culturală sau un reflex condiţionat. De abia atunci începe viaţa, când iminenţa morţii, a sfârşitului unui ciclu, nu mai reprezintă un motiv de a perpetua teroare, ci de ieşire din rutină şi monotonie. Pentru că nu există trăiri eminamente bune sau rele, distructive sau constructive, consider că principala problemă nu ţine de trierea experienţelor şi stărilor, ci de conştientizarea faptului că noi suntem în măsură să le trăim sau nu. Acestea toate sunt experienţe şi posibilităţi, nu obligaţii morale sau divine. Cunoscând modul în care putem face lucrurile să se pună în mişcare, ne refuzam dreptul de a mai fi vreodată victime ale ignoranţei.
Disciplina fizică şi mentală reprezintă, ca orice altă terapie, un program personalizat care funcţionează pe baza conceptului de cunoaştere şi asumare a consecinţelor experimentelor pe care le facem cu noi înşine. Cunoscând propria noastră minte vom constata care sunt urmările constrângerii şi dirijării ei într-un anumit scop, dar şi ale permiterii ei să exploreze, să „vagabondeze”. Vom învăţa, experimentând, ce putem obţine concentrându-ne mintea şi ce putem obţine explorând liber. Şi atunci totul devine clar, o chestiune de liber arbitru. Dar asta doar în urma cunoaşterii de tip cauză-efect. În egală măsură, vom şti care stare ni se potriveşte mai mult în raport cu trupul nostru: ceea ce obţinem printr-un program de viață echilibrat, printr-o alimentaţie corectă şi exerciţii fizice adecvate, şi ceea ce putem experimenta negându-ne sau abandonând învelişul trupesc într-o stare de neglijenţă sau dându-i o importanţă exagerată. Toate acestea pot fi traversate în această unică experienţă pe care fiecare dintre noi o trăim aşa cum găsim de cuviinţă, ceea ce reprezintă un miracol în sine. Miracolul vieţii.