OMUL VIITORULUI
“Sa ma las pe pat / Ochii sa-i inchid/ Pot./ In curand, incet/ Va cadea in vid/ Tot.“ G. Bacovia
Cand eram copil, nu existau tablete, si nici smartphone-uri. Dar, parca, nici atatia depresivi. Da, pe toti ne enervau parintii, si cu totii ii enervam pe ei. Cu totii ne-am luat cate o scatoalca, si, fara sa spun ca e normal, tin sa amintesc ca nu toti am devenit sociopati, psihopati sau kamikaze. Pe atunci nu existau consilieri parentali, si nici militanti pentru tinutul copiilor in puf, ca nu cumva sa se murdareasca sau sa oboseasca, dar, pare-mi-se, niciunul dintre noi nu stranuta la fiecare adiere a vantului, petrecand cate doua saptamani intru refacere. Copiii n-o luau pe miriste daca li se interzicea cine stie ce nazbatie, ci, dimpotriva, parca deveneau mai creativi.
AMINTIRI DE IN CURAND
“cel mai greu lucru din lume este sa fii tu insuti“
E dimineata, adica putin inainte de ora pranzului. O forma, probabil de viata, se scurge in josul patului sau. Are constitutia gelatinoasa a unui microb supraponderal, cu burta flasca si picioruse subtiri, asa cum era el infatisat prin reclamele din vechime, acelea la detergentii de wc. Pe tablia patului se afla numeroase dispozitive, menite sa inregistreze frecventa batailor inimii din timpul somnului, durata si tipul viselor, un oracol electronic cu interpretare personalizata, pronosticul succesului financiar din ziua respectiva, bazat pe algoritmi complicati, dar irelevanti, si butonul pentru micul dejun. Forma de viata apasa pe toate, si, dupa ce se pune la curent cu sine insasi, decide cum sa se simta in ziua respectiva. Isi ia temperatura, sa vada daca e racita, isi masoara glicemia, ca sa vada daca n-are diabet, isi face un control de rutina dedicat prostatei, pentru a se dumiri daca ii trebuie sau nu sa mearga la toaleta si, nu in ultimul rand, apasa si pe butonul psi, care ii evalueaza rapid starea de sanatate mentala, transmitandu-i pe cale energetica daca este sau nu zdravana la cap. Functie de rezultatele controlului de rutina, forma gelatinoasa de viata hotaraste daca in ziua respectiva o vor durea salele, va suferi de tensiune intraoculara sau va apela la serviciile unui frizer.
Dispozitiograma stabileste daca va fi sau nu morocanoasa, iar scorul afectiv o sa calculeze rapid daca sansele sa interactioneze afectiv merita efortul de a apasa pe un nou buton, acela al interactiunii sociale. Euglena noastra verde isi incorporeaza micul dejun, conectandu-se la niste fire care i-l furnizeaza direct in celule, ca sa nu mai fie nevoie sa se osteneasca inutil cu mestecatul, inghititul si procesatul. Astfel, masa gelatinoasa isi permite sa continue existenta sedentara, fara sa moara si fara sa traiasca, si, cel mai important, fara sa aiba nevoie sa mearga la toaleta, sau oriunde altundeva. La distanta de un click se afla jocul realitatii, o dimensiune in care eroul nostru isi poate alege identitatea cu care vrea sa se conecteze in ziua respective: sexul, rasa, infatisarea, limbajul si restul detaliilor cu care doreste sa se identifice pentru a iesi pe interval. Pentru ziua respectiva, euglena noastra verde, al carei urmas indepartat trebuie sa fi fost homo sapiens, isi alege identitatea de barbat frumos si destept, care se imbraca smart casual, bea cocktailuri si doreste sa cunoasca domnisoare . Seteaza filtrul de cautat domnisoare dupa etichetele care ii convin, apoi alege din meniul jocului replicile irezistibile si sarmante, cu care porneste la atac. Avatarul sau vagabondeaza printr-o jungla de fete frumoase, carismatice si disponibile. Nu trebuie decat sa arunce undita de replici, ca ele sa cada in plasa lui, rugandu-se sa fie consumate. Eroul nostru frumos, destept si dorit isi alege cateva partenere, si, impreuna cu ele, navigheaza pe apele cibernetice in cautarea locului perfect unde isi va consuma idila perfecta. Desigur, nu trebuie decat sa-si doreasca ceva, pentru ca acel ceva sa se materializeze si sa-i fie spus, dezvaluit sau adus. De aceea, totul, perfect fiind, este insuportabil de plictisitor. Vesnic tanar si frumos, avatarul se poate lasa prada tuturor viciilor, poftelor si formelor de desfrau. In lumea proiectata de el, nimeni nu-i interzice nimic. Poate lancezi la infinit, din toate punctele de vedere, fara ca asta sa-i afecteze fundamental “costumul“ de iesit pe interval.
Plictisit de acest nivel al jocului, fantele selecteaza, pe rand, aplicatia “om de succes“, cu mii de fani care il aduleaza, ori de cate ori face ce are de facut, si “cap de familie“, pentru a experimenta si ipostaza de parinte iubitor si de sot grijuliu. Si, uite asa, printre fantasme, butoane si perfuzii, se strecoara si seara. Atunci, forma mucilaginoasa se deconecteaza de la aparatele cu iluzii si, cine stie de ce, se da jos din pat pentru a se apropia de fereastra casei sale. O deschide si, aidoma lui Fat Frumos care se intoarce din imparatia tineretii fara batranete si a vietii fara de moarte, cade prada depresiei. Ici si colo, printre mormane de deseuri si bucati uzate de masinarii demodate, rasare cate o buruiana firava, singuratica, aidoma picioruselor sale neputincioase, aflate sub dominatia celor trei burti. Nicio alta planta, niciun animal si niciun om. Pretutindeni, prin desertul infrumusetat cu cele netrebuincioase formelor de viata umanoida, troneaza buncare moderne, pline de fire si butoane, asemanatoare locuintei lui. Prin ferestrele blindate, ca niste ochi orbi, egoisti si nebuni, zboara continuu gunoaie, bombe si alte lucruri care, fie nu mai sunt necesare posesorului, fie urmaresc sa distruga ce mai exista prin jur. Forma de viata nu intelege cand s-au petrecut toate astea. Isi aminteste, ca prin vis, de o lume cu verdeata, animale, oameni, socializare, altruism si compasiune. O lume in care nu erai la un click distanta de tot ceea ce voiai sa obtii, si in care sa obtii totul, cu orice pret, nu era singura miza. O lume in care erai nevoit sa citesti, sa intelegi, sa te misti, sa incerci, sa speri si sa muncesti. Fara sa ai certitudinea ca o sa ajungi unde vrei si fara sa vrei, neaparat, sa ajungi undeva anume.
Uneori, in vis, omul nou se plimba cu prietenii lui, mergea la serviciu, radea, plangea, se bucura de lucruri mici si incerca sa se autodepaseasca, intru armonie interioara si exterioara. Rascolit pana in strafundul verde al gelatinei din care este compus, homo degradatus is doreste cu ardoare sa isi mai doreasca ceva. Sa nu fie totul atat de exact, de calculabil, masurabil si dobandibil. Ii e dor de erori si necunoscute, ca de padurile virgine pe care le-a intalnit in legendele electronice, dar pe care simte ca le stie de cand lumea . Parca i-ar placea sa n-aiba absolut tot ce-i trebuie, in el, sau in imediata apropiere, ca sa aiba motiv sa ceara ceva de la altul. Un altul in carne si oase, sau, cel putin, in gelatina verde, ca si el. Suparata ca n-are nicio suparare, forma de viata se indreapta, virtual, desigur, catre magazinul cybernetic cu boli. Se gandeste serios sa-si dea stingerea, sau, macar, sa-si produca o suferinta atat de crunta incat sa poata savura confortul si starea de bine ulterioara curmarii acesteia. Isi ia niscai dureri de masele, una de spate, o tuse magareasca si cateva junghiuri, menite sa se declanseze concomitent. Se lasa prada durerilor si se perpeleste, sincer inviorat, printre asternuturi, simtindu-se mai viu ca niciodata. Dar, exact cand e pe punctul de a crede ca mai are o sansa de a nu mai avea nicio sansa, vede butonul de panica si isi aminteste ca, daca apasa, toate betesugurile ii vor disparea ca prin farmec. Si atunci, perfect impacata cu faptul ca nu se va impaca niciodata cu sine, si nici cu drumul asta cunoscut pe care e obligata s-o ia la infinit, forma noastra de viata se hotaraste sa-si dea shut down, stiind ca n-are nici cine, si nici de ce sa-i dea vreodata restart. Surprinzator, singurul lucru care-o doare in mod natural este faptul ca nimeni n-o va regreta din proprie initiativa, ci doar daca va accesa aplicatia “bocitoare si urmasi indurerati“. Ca o varianta ultramoderna a frumoasei adormite, forma de viata jura ca, daca cineva o sa-i dea vreodata restart, si dreptul de a o lua, din punct de vedere al dependentei de electrotehnica, de la capat, va face lucrurile altfel. O sa fie bucuroasa sa-si petreaca timpul in aer liber, presupunand ca va mai exista aer liber. Cand va iesi in oras, va vorbi cu prietenii in carne si oase, nu cu cei de pe tot mai micile ecrane. Nu va mai fi lacoma, n-o sa-si ma doreasca sa fie puternica, infailibila si esuata pe o insula a confortului. Jura ca o sa invete sa vorbeasca si sa scrie singura, fara sa mai apeleze la butoane si programe si ca, atunci cand o sa-i placa o femeie, o sa o curteze indelung, fara sa o ia pe scurtaturi financiare menite sa-i asigure bucurii trupesti la kilogram sau la manunchi. Si, trecand in revista toate episoadele in care, cu mandrie, si-a furat singur caciula, urmasul omului s-a deconectat de la tonomatul cu vise.
CRAPAT DE ZIUA
Agitat si transpirat, ca si cum s-ar fi perindat intreaga noapte prin iad, Gogu se trezeste buimac. Isi roteste ochii prin incapere, ca sa se convinga ca a fost doar un vis urat. Topaie jos din pat si se avanta catre oglinda, spre a verifica daca este in forma in care se lasase inaintea visului bizar. Doamne, ce bine ca n-a fost decat un cosmar! Niciodata n-a fost mai incantat sa-si vada trupsorul atonic, cu trei burti cazute peste piciorusele firave. Tare-i bine sa ai forma de om! Verifica si prin restul incaperilor casei sale: copiii sunt raschirati care incotro, fiecare in fata propriului aparat de luat contact cu realitatea. Unul posteaza pe facebook ca afara ploua, dupa ce a aflat asta de pe yahoo. Altul isi imortalizeaza strambaturile pe instagram, in timp ce mezina familiei se straduieste sa-si photoshopeze decolteul ca sa aiba cu ce se mandri pe cel mai nou site de gasit perechi. Gogu rasufla usurat ca totul e altfel decat in visul lui. Casca prelung, si o suna, totusi, si pe nevasta-sa, sa vada daca merge treaba. Aceasta e fericita ca a doborat un nou record si a ajuns la un nou nivel al cine mai stie carui joc de pe net. Doamne, tare e bine sa fii om!
E atat de fericit ca n-a fost decat un cosmar, incat renunta sa se mai duca la serviciu. Isi anuleaza toate intalnirile din ziua respectiva, si se prelinge pe sofaua din sufragerie, conectandu-se, trup si suflet, la picanteriile furnizate prin intermediul micului ecran. Cateva dudui danseaza lasciv, imbracate in curele si licra. Dau senzatia ca abia asteapta sa le culegi. Ca nu trebuie decat sa intinzi mana, si sa-ti alegi. Ce viata! Un trepadus tuciuriu lalaie ceva nedeslusit, ce nu poate, si nici n-are de ce sa fie tradus: `aleleleleei! Tzac-tzac! Ragaton ! E Le-le-le-o, e printu-ti-ganiii-lor!“ in timp ce se cocoseaza, se jeluieste si mimeaza suferinta de corason. In spatele acestui circ, in care ele rad, atat cat le permit injectiile cu acid hialuronic, si ei plang ca ele sunt asa de bune si de multe, se afla insusi Le-le-le-o. Acesta e singurul serios, solemn chiar, avand aerul ca savarseste un ritual sacru, in timp ce zvarle, cu un gest scurt si sacadat, bancnote de 100 de lei prin platoul emisiunii.
Orele trec, si Gogu se adanceste tot mai mult in moalele canapelei. Vazut din profil, arata exact ca microbii din reclamele la produse de curatat wc-ul. Motaie, imaginandu-si ca are banii si femeile lui Leo. Ca poate sa-i cumpere fiecareia cate un bmv. Ca e print, ca apare la tv si ca, in fata a milioane de mici ecrane, oamenii se adancesc in canapele, invidiindu-l si comentandu-i toate miscarile. Si uite asa, se lasa seara. Fiecare copil e izolat in camera sa. Web, desigur. Unul isi comanda pizza, altul rontaie chipsuri, Mezina e la cura de slabire. Nevasta apare, ca o naluca, si se scurge in patul ei, unde isi primeste doza de fericire televizata. Traieste o poveste de dragoste ca-n filme.
Daca ar lua-o de la capat, toti ar face la fel. Si-ar face o viata, si ar visa la alta.