|
|
ARTA IN PSIHOTERAPIE |
ARTA PLASTICA PSIHODRAMA MUZICA METAFORA TERAPEUTICA |
PSIHODRAMA
„Cea mai bună explicaţie pe care am auzit-o de la oamenii cu care am lucrat este că principiul cosmic creator cade în plasa propriei sale perfecţiuni. Intenţia creatoare din spatele jocului divin este să aducă la viaţă realităţi experiențiale care să ofere cele mai bune oportunităţi de aventuri ale conştiinţei, inclusiv iluzia lumii materiale. Pentru a realiza această cerinţă, respectivele realităţi trebuie să fie foarte convingătoare şi credibile în toate detaliile. Putem folosi ca exemplu opera de artă, precum piesele de teatru sau filmele. Ele pot fi jucate uneori perfect, încât ne fac să uităm că evenimentele la care suntem martori sunt iluzii şi să reacţionăm la ele ca şi cum ar fi reale. De asemenea, un actor bun poate uneori să-şi piardă identitatea fuzionând temporar cu personajul pe care îl interpretează”.
Psihoterapia dramatică a existat cu mult înainte de a-i fi atribuită această denumire, în sfera religiei şi a culturii, sub forma unor ritualuri sau spectacole cu caracter periodic ceremonial sau festiv. Varianta lor cel mai des întâlnită, fie că este vorba de ritualurile religioase oculte, fie de cele deschise, cu caracter profan, este reprezentată prin spectacolul teatral. Spectacolul dramatic din tragedia antică oferea publicului posibilitatea rememorării, a retrăirii şi poate chiar a rezolvării propriului conflict prin ceea ce numim catharsis. Tragedia este o situaţie de viaţă cu mare încărcătură psihologică de factură conflictuală, cu o profundă semnificaţie morală, care trebuie rezolvată.
„Vinovăţia tragică trebuie interpretată, din punct de vedere psihanalitic, ca un conflict sufletesc profund, care încarcă tensional persoana umană. Spectacolul prezintă conflictul ca centru de greutate al situaţiei dramatice. Concomitent însă, pe parcursul derulării acţiunii dramatice, spectacolul pune în joc acţiuni care conştientizează sau explică conflictul, după care apar soluţiile acestuia: Deus ex machina!”. Orice spectacol dramatic începe cu un conflict şi se termină cu rezolvarea lui. În felul acesta, asistăm la o vastă punere în scenă a unui proces de chatarsis. Efectul cathartic este, în mod voit şi condus, colectiv, întrucât printr-un mecanism de oglindă, sunt puse față în față două planuri ale lumii: scena dramatică-imagine simbolică a lumii pe care se derulează spectacolul dramatic al vinovăţiei tragice şi publicul spectator ca lume activă, reală, lipsită de ficţiunea simbolică a scenei. Relaţia dintre scenă şi public este este o relaţie de reflectare speculară, prin care mecanismele de transfer şi catharsis acţionează proiectiv în dublu sens. (C. ENACHESCU, „TRATAT DE PSIHANALIZĂ ŞI PSIHOTERAPIE”, PG.295)
Structura şi dinamica tragediei antice sunt asemănătoare celor prezente în psihoterapia de grup. Grupul este reprezentat de cor, terapeutul de corifeu, iar personajul tragic este cel care preia asupra sa, simbolic, vinovăţia, şi care este izbăvit prin catharsis. Spectacolul dramatic este o formă de psihoterapie care vizează în mare măsură valorile spirituale, morale şi culturale. Acelaşi lucru se poate spune şi despre liturghia creştină, care este o „dramă simbolică a sacrului”.
Prima şedinţă oficială de psihodramă a avut loc la Viena pe data de 1 aprilie 1921, dată la care este serbată anual în Austria „Ziua nebunilor”. Iniţiativa i-a aparţinut lui J.L.Moreno, care a fost influenţat de ideile exprimate de H.Bergson în L`Evolution Creatrice, unde filosoful îşi expunea ideile referitoare la conceptul de spontaneitate creatoare. Moreno a urmărit câteva teme majore, veritabile arhetipuri: Dumnezeu, Tatăl, Regele, Demiurgul. După modelul profeţilor salvatori capabili să schimbe lumea, oamenii sunt priviţi ca deţinători ai gândirii creatoare, care pot reuşi să scoată la suprafaţă conţinuturile sufleteşti dacă sunt îndrumaţi corespunzător, şi îşi pot recrea lumea interioară.
După părerea lui Moreno, „psihodrama este o ştiinţă care explorează adevărul, reprezentându-l prin metode dramatice, prin metode de acţiune, prin metode de punere în situaţie. „Este o căutare a adevărului despre sine, dar şi despre alţii. Omul este actorul principal al propriei existențe, fiind compus din tot atâtea faţete sau măşti câte stări şi situaţii există. Masca face parte din el însuşi în măsura în care este capabil să şi-o construiască, fie că vorbim de mecanisme de apărare sau de tehnici de integrare. Spre deosebire de orice alt animal, omul nu poate fi social decât în măsura în care învaţă să fie doar parţial el însuşi. Cu toate că îşi repetă aproape obsesiv că trebuie să fie el însuşi, îi este foarte greu să se mai discearnă pe sine din amalgamul de faţade pe care şi le-a creat. De aceea, omul este un actor prin definiţie. El este capabil să disimuleze atât de bine încât poate nu numai să se păcălească, ci chiar să se restructureze din temelii când ajunge să creadă în propriul rol. Complexitatea acestei posibilităţi este fascinantă, întrucât, pe lângă evidentul risc al alienării, există şi varianta autosugestionarii în bine, care generează vindecare, o mai bună integrare socială sau chiar sporirea unor calităţi personale. Cu alte cuvinte, eşti ceea ce crezi. Cu cât crezi mai tare, cu cât exersezi mai mult, cu atât devii mai verosimil. Evident, în ceea ce priveşte specia noastră, forma este foarte importantă, astfel încât este de preferat ca manifestările cu iz motivaţional să se petreacă într-un cadru securizant, cum ar fi propria casă sau cabinetul terapeutic. A vorbi pe stradă despre faptul că eşti împăratul Romei ar putea avea consecinţe nefaste. Complexitatea înseamnă, printre altele, asumarea ambelor faţete ale monezii.
Termenul de role-playing în psihoterapie are o semnificaţie educaţională, în sensul că oamenii joacă în mod deliberat diverse situaţii imaginare în scopul de a se înţelege mai bine pe sine, de a-şi dezvolta anumite abilitaţi, de a analiza un comportament sau sau de a demonstra celorlalţi modul de funcţionare al unui comportament sau modul în care acesta ar trebui să funcţioneze.
Jocul de rol acţionează la toate nivelele psihologice importante: cognitiv, afectiv şi comportamental, pentru că în timp ce joacă, subiectul gândeşte, simte şi acţionează în interacţiune cu stimulii psihosociali. Structura şi împrejurările create în situaţia jucată pot să producă răspunsuri exagerate, iar individul se implică total, ca în viaţa reală, tinzând să-şi piardă controlul. Jocul de rol este o reprezentare apropiată de situaţiile de viață, care prezintă observatorilor un tablou al reacţiilor obişnuite pe care le are individual în situaţiile date. Permite, în egală măsură, individului să se perceapă pe sine în acţiune.
Jocul de rol reprezintă o metodă naturală de a asimila diferite deprinderi de viață, prin exerciţiu. În plus, această tehnică se bazează pe spontaneitate şi creativitate, abilitaţi necesare, dar de multe ori neaccesate în viaţa reală, care pot fi exersate într-un cadrul securizant. Cea mai importantă achiziţie obţinută de pe urma tehnicii dramatice este posibilitatea de generalizare a noului comportament dobândit spontan. Punerea în practică a unor noi modele comportamentale în viaţa reală poate fi considerată periculoasă, motiv pentru care este utilă experimentarea emoţiilor respective într-un mediu neostil, unde pot fi exersate şi ameliorate şi răspunsurile la diverşi stimuli, inclusiv un eventual eşec sau respingere.
Exista o strânsă legătură între modul în care un om se comportă şi concepţia sa despre sine. Dacă este modificată concepţia despre sine se va modifica şi comportamentul. În egală măsură, dacă un comportament va fi explicat, acceptat şi adoptat, el va modifica sau completa într-o măsură imaginea de sine, pentru simplu fapt că sinele va dobândi un element nou.
Psihoterapia prin joc dramatic utilizează demersul inductiv, care porneşte de la experienţă spre generalizare teoretică. Deşi terapeutul ştie care este problema, el îi oferă pacientului şansa de a avea ceea ce se numeşte insight, o revelaţie sau o lecţie importantă despre el însuşi, o nouă viziune asupra a ceea ce trăieşte şi a modului în care trăieşte şi funcţionează. Totodată, el poate găsi în mod spontan soluţii pe care le poate aplica în plan real pentru ameliorarea existenţei sale.
Rolurile jucate pot viza atât interacţiuni dificile cu personaje din viaţa reală a pacientului, cât şi cu diferite părţi ale eului acestuia. Orice conflict, interior sau exterior, poate fi rezolvat în funcţie de creativitatea şi implicarea persoanelor care experimentează acest joc.
Aplicând această tehnică oamenii pot învăţa despre ei înşişi că modul în care se percep şi mesajele inerente pe care le transmit în exterior generează reacţiile celorlalţi şi modul în care aceştia îi percep. Modificând comportamentul vom modifica răspunsul pe care îl primim, ceea ce va duce, treptat, la o mai bună relaţie cu noi înşine.
„Omul este un animal al aparenţelor. Niciodată nu este mai mult el însuşi decât atunci când joacă un rol.” (William Hazlitt)
Încă de la începuturile omenirii, muzica a reprezentat una dintre cele mai puternice surse de energie cunoscută. Între om şi sunet s-a format o punte magică, un echilibru între generarea şi captarea trăirilor universale şi individuale. Muzica a însoţit omul de-a lungul evoluţiei acestuia, fiindu-i deopotrivă inspiraţie şi „expiraţie” a încărcăturii emoţionale şi spirituale şi făcând parte din universul interior şi exterior al acestuia, asemenea apei.
Fenomenul muzicii are puterea de a exprima, de a insufla idei şi de a controla, asemenea religiei. Dincolo de statutul de artă, muzica este un fenomen social în măsura în care exprimă suflul şi energia fiecărei epoci. Gradul nostru de evoluţie este reflectat sincer de oglinda sunetelor pe care învăţam sau uitam să le utilizăm în maniera optimă. Existe opere muzicale care instigă la luptă, care zugrăvesc teroare, sau care alină şi vindecă. Sunetele există în stare pură, şi depinde numai de noi să le utilizăm întru beneficiul nostru sau al altora. Muzica în sine nu poate fi bună sau rea, însă ea poartă, ca orice operă, frânturi din încărcătura personală a creatorul ei, adică intenţiile, trăirile şi energia acestuia.
De aceea, în terapie se folosesc, de exemplu, sunetele vaselor cântătoare, ale gongurilor sau tobelor, care, dincolo de calitatea sunetelor şi a ritmului utilizat, sunt investite cu intenţii potrivite procesului în care sunt integrate. Se consideră că, de exemplu, vasele tibetane cântătoare au proprietatea de a purifica energetic spaţiul în care sunt utilizate şi că au un efect benefic asupra celor ce primesc aceste sunete. Sunetele, folosite în cunoştinţă de cauză, au proprietatea de a modifica atât structura moleculei de apă, cât şi calitatea stărilor pe care le traversăm, fie că vorbim despre stări de spirit sau despre starea de sănătate, somatică sau psihică. Dar cel mai important atribut al sunetului este faptul că se comportă ca un vehicul capabil să transporte intenţii. Puterea acestor intenţii este o muzică în sine.
„S-a perpetuat până în zilele noastre operaţia dificilă şi periculoasă de obţinere a mierii din stupii albinelor mari de munte, practicate de neamul vedda. Agăţându-se de ochiurile unei scări din liane, care se leagănă deasupra prăpastiei, sufocându-se de fumul focurilor aprinse la piciorul stâncii, căutătorul de miere se apără împotriva roiului de albine enorme- a căror înţepătură este îngrozitoare şi, în aceste clipe ce îi solicită încordarea tuturor forţelor… cânta o melodie care, după cum este convins vedda, trebuia să îi asigure succesul. Acest fapt caracterizează elocvent importanța muzicii în condiţiile paleoliticului. Cântatul este aici o parte component organică a procesului de muncă. Strigătele din timpul vânătorilor în colectiv ale australienilor, cântecul culegătorului de miere din neamul vedda, reproducerea onomatopeică a cântecului păsărilor în scopul ademenirii acestora, se integrează direct în procesul muncii. Pentru o asemenea activitate sonoră este esenţial caracterul ei magic: convingerea subiectivă a sălbaticului că prin anumite gesturi, cuvinte, cântece, ar putea acţiona asupra mediului înconjurător într-un anumit sens dorit de el. Această convingere are un fundamnent real în măsura în care ritualul magic, servind la antrenarea în acţiune a omului primitiv, îi sporeşte efectiv şansele de reuşită la vânătoare. (Istoria muzicii universale, Vol 1, pg.8)
În cântecele magice erau utilizate desele repetări ale unui motiv, repetarea exercitând o acţiune hipnotică, supunând obiectul invocaţiei voinţei celui care cântă, iar în melodiile vesele, repetarea continuă a unei formule melodic cunoscute contribuia la sporirea plăcerii, aducându-i pe participant într-o stare extatică.
Irochezii animau natura şi credeau în duhuri pe care şi le reprezentau sub înfăţişare umană (începuturile antropomorfismului). Dintre numeroasele sărbători ale irochezilor, cea mai importantă se celebra în onoarea recoltei. Cântece variate (de invocare, de înmormântare, de dragoste) erau executate de coruri de solişti.
Muzicologul francez Combarieu susţine că muzica s-ar fi născut din magia primitivă, iar savantul Wallascheck considera că muzica se trage din dansurile magice cu caracter de pantomime, care aveau o mare importanţă pentru popoarele primitive, fiind legate de procesul producţiei.
În tradiţia celtică străveche, barzii reprezentau o parte din ordinele care erau conduse de druizi. Barzii erau poeţii, muzicienii şi cântăreţii poveştilor şi cântecelor epice care transmiteau istoria şi tradiţiile poporului. Într-o perioadă în care scrisul aproape că nu exista, barzii erau nevoiţi să memoreze extrem de multe poezii, cântece şi povesti.
Șamanii, conducătorii spirituali în culturile tradiţionale tribal, care erau capabili să controleze fenomene fizice şi să călătorească de pe un tărâm spiritual pe altul, puteau genera stări modificate de conştiinţă celor asupra cărora acţionau. Ei induceau aceste stări asemănătoare transelor hipnotice utilizate astăzi în psihoterapie, utilizând anumite plante medicinal sacre sau incantaţii şi ritmuri specifice. În aproape toate culturile şi civilizaţiile, muzica şi religia evoluează împreună. Cele mai vechi instrumente utilizate sunt vocea umană şi tobele, care şi astăzi sunt asociate respiraţiei şi bătăilor inimii, deci vieţii.
„Al treilea pas este doar o tehnică, un sunet care îţi loveşte sursele de energie ascunse pe care ţie ţi-e frică să le loveşti. Întregul tău corp va deveni o flacără de viaţă nouă, energie nouă, căldură nouă, electricitate nouă, şi, când întregul tău corp a devenit viu până la ultima celulă, numai atunci poate fi făcut saltul. Acest cuvânt, „Aum”, este foarte simbolic. În primul rând, este alcătuit din trei sunete: a, u, m. Acestea sunt sunetele de bază, din ele se nasc toate sunetele. Toate limbile, toate sunetele se nasc din aceste trei sunete. Şi ăsta nu e un mit, acum fonetica admite că acestea sunt sunetele-rădăcină, sunetele de bază. Hinduşii spun că „aum” este sunetul existenței, şi apoi el se împarte în trei, apoi cele trei devin multe. Acum până şi stiința admite că în existență e o singură energie, şi acea energie unică se împarte în trei. Poţi numi cele trei părţi electron, proton şi neutron, Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; le poţi numi Trimurti: Shiva, Brahma, Vishnu. „Aum” este o cale, este o mantră. Dacă te cufunzi şi mai adânc în meditaţie, curând îţi vei da seama că acolo se aude continuu un sunet. Este sunetul existenței înseşi, sunetul zumzăit al existenţei. Iar dacă asculţi pur şi simplu şi observi şi urmăreşti, mai devreme sau mai târziu îţi vei da seama că acolo înăuntru vibrează aum.” (OSHO)
Fiecare dintre noi îşi are propria istorie personală şi identitate sonoră, motiv pentru care, atunci când se face un program sonor pentru cineva, luăm în calcul mai multe aspecte: universul sonor al vieţii intrauterine (mai ales în cazul copiilor autişti), momentul naşterii, universul sonor al primei copilării, mediul cultural în care a trăit, accesul la muzică, stilurile de muzică la care a fost expus, sunete detestate, sunete preferate, relaţia cu sunetele propriului corp, relaţia cu sunetele din mediul ambiant. În afară de aceste repere esenţiale, există şi teste sonore diagnostic care relevă anumite aspecte inconştiente şi care oferă foarte multe indicii extrem de importante atunci când începem să lucrăm cu o persoană.
Nu există un program muzical standard, la care toate persoanele să răspundă în acelaşi fel. Muzica unui anumit compozitor poate fi terapeutică pentru o persoană care are o relaţie specială cu acest tip de muzică, însă poate avea efecte opuse în cazul unei persoane care asociază această muzică cu o traumă pe care a trăit-o. O muzică de relaxare cu sunete de apă poate fi de-a dreptul miraculoasă pentru cineva, dar se poate dovedi nocivă pentru altcineva care a avut, de pildă, probleme în viaţa intrauterină.
Muzica nu se recomandă pur şi simplu, ea trebuie foarte înţelept dozată, exact ca un medicament. Alegerea nu se face niciodată în funcţie de gusturile terapeutului, ci doar în funcţie de tabloul clinic al clientului. Există chiar şi contraindicaţii ale muzicoterapiei, la anumite persoane anumite sunete putând declanşa crize de epilepsie. În muzicoterapie se poate lucra cu orice fel de muzică, indiferent că este vorba despre muzica simfonică, new-age, rock sau hip-hop. O muzică este puternică şi are valențe terapeutice doar dacă ea poate trezi emoţii şi manifestări verbale sau non verbale.
Spre exemplu, pentru un adolescent care-şi reprimă furia, o muzică rock sau hip-hop cu mesaj dur poate fi considerată terapeutică fiindcă « rosteşte » ceea ce el nu-şi dă voie. Muzica „vorbeşte” în locul lui şi, în egală măsură, îi induce starea, tensiunea premergătoare eliberării, a descărcării emoţionale. Este important să luăm în calcul atât muzica detestată, cât şi muzica preferată de client. Muzica detestata releva blocajele şi practic de acolo începe lucrul terapeutic. Muzica preferată este cea care-l deschide, cea care-i oferă siguranţă.
Aşadar, nu există o muzică anume care să se potrivească tuturor. Există doar clientul în unicitatea lui. De acolo se construieşte totul, istoria sa sonoră personală fiind cel mai important reper.
„Poezia, deşi e încă un instrument destul de imperfect, pare un mijloc mai adecvat, totuşi, pentru a exprima esenţa trăirilor spirituale şi a face comunicări despre relaţiile transcendentale. De aceea, mulţi dintre marii vizionari şi maeştri spirituali au recurs la poezie pentru împărtăşirea intuiţiilor lor metafizice. Iar mulţi dintre cei care au trăit stări transcendentale îşi amintesc şi citează pasaje din diferite poeme vizionare pentru a descrie aceste stări”.
Bazându-se pe universalitatea simbolurilor ce reveneau în visele pacienţilor săi, dar şi în miturile şi riturile întregii omeniri, Carl Gustav Jung a formulat teoria arhetipurilor şi a inconştientului colectiv. Marie Louise von Franz considera că basmele sunt expresia cea mai pură şi mai simplă a proceselor psihice din inconştientul colectiv, şi că limbajul basmului pare a fi limbajul internaţional al întregii omeniri, al tuturor epocilor, raselor şi civilizaţiilor.
Basmul
„Basmul Cenuşăresei, de pildă, cu tema condurului pierdut datorită căruia poate fi regăsită iubita, apare pentru prima dată în formă scrisă în China secolului al IX-lea, înainte de Cristos, şi avea deja o istorie îndelungată. Într-o culegere de fabule şi povestiri din vremea faraonilor egipteni, basmul despre soarta lui Rodopi este considerat cea mai veche versiune cunoscută a basmului Cenuşăresei”. (Paola Santagostino)
Metafora terapeutică ne permite să fim noi înşine, dar în acelaşi timp ne pune la adăpost de ceea ce nu vrem sau nu putem să ne asumăm în mod direct, de ceea ce ne invadează realitatea în mod brutal. Ea ne oferă posibilitatea să descoperim modalităţi inedite de a descifra şi a modela comportamentul uman într-o manieră blândă, prietenoasă, dar fermă.
La origine, metafora este o figură de stil care constă în a atribui unui cuvânt un înţeles nou pe baza unei comparaţii subînţelese. În psihoterapie, metaforele sunt utilizate în special atunci când calea raţională ar putea fi considerată prea „costisitoare”, însemnând epuizarea unei mari cantităţi de resurse a celor implicaţi în procesul terapeutic şi evitând ca aducerea problemei în plan conştient să genereze activarea altor probleme.
Abordată în raport cu imaginaţia simbolică, metafora permite evidenţierea semnificaţiilor oculte, care scapă explicaţiilor raţionale acceptate de individ. Astfel, aspecte interzise sau intangibile pot fi exprimate metaforic, activând în acelaşi timp un alt nivel al percepţiei, interpretării şi soluţionării problemelor decât cel utilizat în mod obişnuit. Prin simpla utilizare a metaforei, latura creativă, imaginaţia individului este invitată să se trezească. Metafora este folosită şi pentru a exprima nuanţat, personalizat, realitatea şi stările individului, pentru care sintagmele clasice pot deveni limitative. În egală măsură, ea este necesară pentru a exprima realităţi abstracte, dificil de reprezentat. În psihoterapie ea generează noi sensuri şi cadre de referinţă, fiind utilizată de terapeut pentru a sensibiliza sau persuada. Metaforele sunt în mare măsură povestiri mai mult sau mai puţin complexe, identificându-se cu parabolele, fabulele sau alegoriile. J. A. Malarewicz afirmă că prin intermediul povestirilor, basmelor, simbolismului, comparaţiilor analogice şi metaforelor, terapeutul propune pacientului o nouă construcţie, o nouă înţelegere a realităţii. Fiecare poveste prezintă un conflict şi modul său de rezolvare, iar în măsura în care povestea aleasă de terapeut se aseamănă situaţiei în care se află clientul, modul de rezolvare descris în cadrul povestirii poate servi drept sugestie pentru rezolvarea propriilor probleme. Metaforele sunt utile doar în măsura în care servesc la crearea unei relaţii optime între terapeut, client şi problema acestuia. Deoarece principalele simboluri ale limbajului metaforic îşi au originea în unitatea primară, relaţia om-natură, acesta este tipul privilegiat de comunicare prin care copilul obţine informaţiile necesare formării unei viziuni coerente asupra lumii. În timp ce conştientul este ocupat de prelucrarea mesajului (în forma conceptelor, ideilor, poveştilor, imaginilor), un alt mesaj poate fi strecurat în inconştient folosind implicaţiile, analogiile.
Mesajul metaforic activează asociaţiile inconştiente ce întrerup vechiul răspuns comportamental prin generarea de noi înţelesuri care, la rândul lor, produc noi răspunsuri comportamentale.
M. Erickson îşi începea adesea terapiile spunând poveşti care puneau accent pe capacitatea oamenilor de a învăţa, lucru care ducea la crearea unei relaţii terapeutice optime, dar şi la sublinierea unor mesaje pozitive.
Deseori, Erickson începea terapia spunând poveşti care nu aveau o legătură directă cu problema în cauză, ori spunând poveşti complet absurde, care aveau ca scop destabilizarea sau dezorganizarea conştientului. El repeta fraze precum „Există lucruri pe care le ştiţi, dar nu ştiţi că le ştiţi. Când veţi şti ceea ce nu ştiţi, atunci vă veţi schimba”.
Acest tip de formulare misterioasă şi fascinantă provoacă pacientul să caute în el însuşi resursele necesare schimbării aşteptate.
Cu cât rezistenţele pacientului sunt mai intense, cu atât apelul la metafore este mai ridicat. De exemplu, în cadrul terapiei cu o pacientă frigidă, Erickson nu a cerut detalii despre problema în cauză, ci i-a cerut femeii să povestească detaliat cum procedează atunci când îşi dezgheaţă frigiderul.
De multe ori, M. Erickson utiliza prescripţiile metaforice, simbolice, însoţite de ritualuri. Astfel, unei femei obeze, acesta i-a cerut să poarte în fiecare zi în geantă o piatră de 3 kg.
Arderea, distrugerea, îngroparea sunt acţiuni care fac deseori parte din prescripţiile simbolice, din cele de doliu în special – indiferent de ce fel de tip de doliu este vorba. Doliul nu se referă exclusiv la pierderea unei persoane iubite, ci la orice pierdere sau nerealizare. Spre deosebire de alţi terapeuţi, Erikson nu le explica pacienţilor metaforele folosite, tocmai pentru a le stimula creativitatea şi capacitatea de a face singuri analogii şi a găsi răspunsurile potrivite. El consideră că nu este nevoie să aducă comunicarea „inconştientă” în plan conştient. Dacă pacientul comunică într-o formă metaforică, Erickson răspunde în același mod.
Utilizând poveştile, acţiunea interpersonală şi prescripţiile, el lucrează în cadrul oferit de metaforă pentru a provoca o schimbare, evitând transformarea mesajului ori a acţiunii metaforice într-un discurs raţional, conştient, fapt ce ar putea dăuna rapidităţii şi profunzimii schimbării.
O poziţie mai nuanţată adoptă J. Quelet, care consideră că metafora nu trebuie să fie obscură spiritului conştient al pacientului, și nu este util ca acesta să şi-o amintească în mod conştient.
De aceea terapeutul poate crea o uşoară confuzie ori o amnezie structurată. Însă este foarte important ca pacientul să nu poată detecta uşor legătura dintre metaforă şi propria sa problemă.
O altă modalitate de utilizare a metaforei terapeutice este invitarea clientului să realizeze o povestire, poezie, sau orice altă creaţie literară care îi permite să se exprime liber. În funcţie de experienţă, intuiţia şi imaginaţia de care dispune, terapeutul va fi în măsură să descifreze simbolistica prezentată şi să găsească soluţia optimă pentru continuarea procesului terapeutic.
Basmul
În basme, legende şi parabole sunt înscrise experienţele universale, comune tuturor popoarelor, care îşi au originea în inconştientul colectiv. Aceste forme de transpunere a „interiorului umanităţii” implică accesarea laturii profunde a existenţei umane, atât la nivel de individ, cât şi de specie. Miturile şi legendele au acelaşi izvor ca şi religiile, şi răspund aceloraşi nevoi şi aspiraţii. Omul şi divinul se întrepătrund şi se continuă firesc prin poveste, căci idealul nu poate exista fără o minte care să-l plăsmuiască şi care să tindă spre el. Aceeaşi minte cuprinde idealul şi resursele de a deveni una cu el, de a depăşi obstacole şi de a genera soluţii. Când ne adresăm minţii conştiente suntem nevoiţi să respectăm regulile şi tiparele acesteia, astfel încât nu ne putem mişca decât îngrădiţi de legile şi experienţele a ceea ce cunoaştem şi acceptăm ca fiind real.
Construind un basm, în schimb, folosim un limbaj prin care ne adresăm abisului în care există toate posibilităţile în mod latent. Putem considera că acest abis este personal sau că el aparţine întregului univers sau multivers. Important este doar să ne permitem să îl explorăm, să ne abandonăm acestui tip de călătorie ale cărei reguli nu le stabilim şi nu le controlăm. A călători prin imaginaţie ne permite să depăşim timpul şi spaţiul cu care suntem familiari, putând să descoperim astfel şi soluţii pe care nu le-am avut în vedere în condiţii obişnuite. Tot ceea ce exprimăm vorbeşte despre noi, aşa că e bine să învăţăm să ne ascultăm şi să ne observam.
Folosind elementele magice, oculte, suprafirești, deschidem, prin puterea minţii şi a cuvântului, porţile unei lumi a tuturor posibilităţilor. Aceasta este o lume uitată, dar pe care o cunoaştem dintotdeauna. Creând povesti nu facem decât să ne reamintim. Povestea pe care o creăm este povestea noastră, o poveste unică şi specială ale cărei rădăcini sunt comune tuturor celorlalte povești existente. Aşadar, soluţiile ne stau la dispoziţie peste tot.
Basmul ca metodă terapeutică a fost utilizat în mod special de Paola Santagostino, psihoterapeut specializat în medicină psihosomatică.
Prin procesul creativ de concepere a basmului se produce stimularea intuiţiei, care influenţează optim situaţia psihologică şi relaţională a individului. Totodată se petrec şi fenomene de stimulare a procesului de autovindecare, fie că este vorba de patologie sau de o rătăcire „iniţiatică”. Această metodă psihoterapeutică poate înlesni rezolvarea unor probleme relaţionale, afective, emoţionale, sau spirituale şi este aplicabilă în mod eficient la activitatea de problem solving.
Deseori, „soluţia” basmului se activează şi se aplică şi în plan real, obţinându-se armonizarea stării psihice şi somatice, basmul intrând în categoria proceselor terapeutice psihosomatice.
Metoda basmului este utilizată pentru stimularea autovindecării, dezvoltarea conştiinţei de sine şi a creativităţii.
Prin această metodă se dezvoltă şi se extinde funcţia imaginativă, se menţine vie şi activă acea parte creativă a minţii noastre care tinde să se atrofieze dacă este neglijată în favoarea activităţii neîncetate a sferei raţionale. Basmul prevede sau chiar conţine, ca elemente esenţiale, tendinţele regresive ale sufletului uman şi le dă un chip, o reprezentare imaginară. În faţa spaimei oarbe, a angoasei nemotivate, a groazei de ceva nereprezentat care poate doborî un individ, crearea unei imagini de basm poate aduce linişte prin faptul că oferă un chip „duşmanului”. El nu mai este invizibil, deci ne putem confrunta cu el, putem găsi soluţii în funcţie de ceea ce ne transmite, într-un fel sau altul. Descriind fantoma ameninţătoare, făcând-o vizibilă, basmul îi precizează forţa, logica şi motivaţiile. Acest fapt acţionează puternic asupra psihicului în sens dedramatizant.
Aflat la graniţa dintre conştiinţă şi inconştient, dintre comunicare şi vis, basmul este un produs al imaginarului care transpune ca într-o peliculă viaţa interioară a individului, conflictele, dinamica şi soluţiile posibile. De aceea basmul reprezintă un important instrument de cunoaştere şi o terapie în sine.
Imaginarul reprezintă „lumea intermediară” ce reflectă procesele de la nivel biologic inferior prin forme psihice simbolice accesibile conştiinţei. Aşadar, planul somatic şi cel psihic sunt interdependente, motiv pentru care, acţionând asupra unuia îl putem „modela” şi pe celălalt. În egală măsură, soluţiile simbolice pe care planul nostru subtil reuşeşte să le acceseze pot fi transpuse cu succes în dimensiunea concretului, atâta vreme cât sunt traduse corespunzător.