De multe ori, omul si sensul reprezinta doua multimi disjuncte. Daca ii dai mintii o problema reala, cum ar fi aceea ca oamenii mor de foame, s-ar putea ca ea sa functioneze optim, un timp. In general, atata timp cat ii ia unui om sa-si procure hrana pentru sine si pentru persoanele care-l intereseaza. Daca, insa, nu exista probleme reale, mintea si le face singura, si le repeta la infinit, ca sa mimeze ca foloseste la ceva. Capetele luminate, tinute aprinse din bani publici, se reunesc constant pentru a hotari, de exemplu, cati ursi si mistreti trebuie sa moara, pentru ca au indraznit sa caute mancare in afara habitatului lor natural, dupa ce acesta le-a fost distrus, cati maidanezi trebuie eutanasiati, pentru ca au fost aruncati in strada, sau cati caini ciobanesti trebuie impuscati, pe motiv ca, parca, sunt prea multi. Biodiversitatea a fost pusa in pericol, pentru ca era cat pe-aci ca un iepure sa sfarseasca altundeva decat la Kaufland, eviscerat si gata sa fie cumparat de o gospodina draguta, dornica sa-si surpinda sotul, altfel decat cu amanta. Biodiversitatea inseamna, in caz ca mai este cineva care nu stie, varietatea meniului care include carne, si a garderobei cu blanuri, genti si pantofi. Asadar, varfurile noastre s-au panicat, gandindu-se ca omul nu este singura entitate de pe pamant care vrea sa manance, si care vaneaza in acest scop. Stiu, e jenant. E jenant sa fii inutil, perfect lipsit de orice talent, pasiune sau har. Sa fii, practic, veriga desprinsa, jalnica dintr-un lant care, oricum, nu se simte prea bine. Sa iti petreci pseudo viata dormitand si imbuibandu-te, si sa arati ca un caltabos anost. Sa ai de toate, dar sa nu fii capabil sa simti ceva. E greu sa-ti dea prin cap ca motivul pentru care nu simti chestii nu este ca nu ai suficienti stimuli, ci tocmai faptul ca esti nesimtitor, din pricina excesului. De aceea, crezi tu, in adormirea ta, ca e cazul sa cresti doza, nu sa lasi drogul. Sa bagi in tine mai mult, si sa te ingrijorezi ca nu mai ai ce, nu ca ai luat-o razna.
Dupa cum stim, cand seful te calca in picioare si nu indraznesti sa i te impotrivesti, cand nevasta iti fuge cu soferul si copiii ti se drogheaza prin cluburi de lux, nu este cazul sa te programezi la psiholog, ci sa te razbuni pe caine. In fond, din toata ecuatia, e singurul adult responsabil.

SCRISOAREA UNUI CIOBANESC CATRE GESTIONARII VIETII PE PAMANT
“Draga fiinta slaba, trista si neputincioasa, mi-e mila de tine. Stiu ca e greu sa duci atata uratenie de unul singur. E ok. Imi cer scuze ca n-am evoluat intr-atat incat sa nu-mi mai fie foame niciodata, ca sa te pot sluji perfect, asa cum o mama devotata face pentru copilul sau cu probleme speciale. Iarta-ma ca uneori imi permit si eu sa fiu uman, adica sa vreau sa ma imperechez, sa ma joc, sa zburd pe razor sau sa sperii vanatul pe care urma sa-l indesi in tine. Cand ai facut mizeria aia de ierarhie, situandu-te in varful unei piramide himerice, nu m-ai intrebat ce parere am in legatura cu asta. Eu te slujesc pentru ca pot, pentru ca e in natura mea sa fiu fidel, sincer, autentic, viu. Si, in plus, trebuie s-o fac , de dragul biodiversitatii , care e atat de importanta pentru tine. Cineva trebuie sa se ocupe si de echilibrul cosmic, de respectarea legii compensatiei si a unui nivel optim de inteligenta emotionala. Si, intrucat tu esti ocupat sa fii cel mai bine imbracat si cel mai bine hranit, eu , si celelalte fiinte frumoase, inteligente si libere de pe pamant, trebuie sa-ti asiguram confortul. Din nou, asa cum orice mama buna si inteligenta ar face pentru copilul ei cu probleme grave.
Eu, cainele ciobanesc, promit sa incerc sa devin suficient de performant incat sa anticipez orice dorinta pe care tu, mascarici patetic biped, o vei fi avand de-a lungul procesului de mercantilzare pe care-l numesti viata. Voi incerca sa nu mai fug dupa urs, dupa ce, o viata intreaga, asta m-ai invatat sa fac. Stiu ca tu o sa ma impusti oricum, dar n-are a face. Eu mi-am propus sa evoluez, tu n-ai decat sa distrugi planeta. Stii cum e… Dumnezeu nu-ti da mai mult decat poti sa duci. Mie si fratilor mei ne-a dat greutati, durere, lupta pentru supravietuire, conditii climatice extreme, asuprire, foamete si batai. Voi va confruntati cu oroarea legii de a nu mai avea voie sa fumati in baruri si sa aprindeti artificii de revelion. E ok, va sustinem. N-am fost niciodata in halul asta de slabi si de degenerati, si, tocmai de asta, probabil, suntem solidari cu voi. Stim ca, oricum, cand n-o sa mai puteti de naduf ca nu aveti voie sa trageti pe nas sau pe gura la sezatori , veti da legi impotriva noastra. Vom muri, dar, cel putin, noi am mai si trait. Cei din urma sunt deja cei dintai, deci nu uitati ca, dupa ce savarsiti crime si promulgati legi care sa le incurajeze, sa treceti pe la biserica si sa va spovediti . Ingrijiti-va de sufletele voastre, ca noi, animalele, oricum nu avem. Cu drag, intelegere, si infinita compasiune, niste fiinte inferioare.“

Momentan, omul este ceea ce a fost dintotdeauna, in pofida schimbarilor de suprafata de care face atata caz: este copilul rasfatat al universului. Si asta, ca orice altceva, are consecinte. Stim deja ca un copil rasfatat, care crede ca totul i se cuvine, va sfarsi, in general, lamentabil. Faptul ca primeste totul de-a gata si nu trebuie sa faca niciun efort il va obliga, practic, sa degenereze. Va sta tuflit intr-un colt, cu mana si gura intinse, ca sa-i pice para malaiata direct in ele. Empatia se va reduce la stadiul de concept arhaic, pentru ca omului ii va fi mai simplu sa gandeasca despre sine ca este dumnezeu, sau singura entitate reala si importanta de pe planeta, in timp ce toate celelalte entitati vor fi considerate fie himere, fie produse nascute intru satisfacerea lui. Se va metamorfoza intr-un monument de egoism, trufie, autosuficienta si cruzime. Va fi teribil de putin tolerant la frustrare, considerand ca universul trebuie sa ii asigure tot ceea ce isi imagineaza ca merita sa aiba. Va avea reactii emotionale exacerbate, disproportionate in raport cu stimulul real. Si, pentru ca nu va sti cum anume sa-si implineasca nevoile sau sa le faca sa dispara, va casuna pe mediul inconjurator atat de rau, cu atata salbaticie si cruzime, incat va reusi, pana la urma, sa-l distruga complet. Nu trebuie sa fii profet ca sa te prinzi ca este doar chestiune de timp ca, atata vreme cat nu se schimba nimic in felul nostru de a ne raporta la exterior, omenirea va ajunge sa se autodevoreze, precum mitologicul sarpe Ouroboros.
Am intalnit destule cazuri de copii care au pornit in aceasta viata cu cele mai incantatoare date: frumusete, inteligenta, sanatate , bogatie, parinti grijulii si apropiati dornici sa le cante in struna. Totusi, in mod bizar, lucrurile au luat directii dintre cele mai putin placute. Copiii au ajuns adulti labili emotional, handicapati social, cersetori de atentii necuvenite si prizonieri in hatisul sordid al propriei personalitati, abuziv cultivate. Atunci cand parintii sau apropiatii n-au mai putut sa le asigure toate cele trebuincioase, in conditiile in care trebuintele cresteau direct proportional cu varsta si invers proportional cu inteligenta emotionala, copiii s-au napustit asupra celor care nu mai puteau presta satisfacator. Iata cum orice exces devine daunator, chiar si atunci cand vorbim despre menajare, protectie si daruire. Paradoxal, cei care au totul, nu stiu sa-si ia nimic. Si, pentru ca nu sunt obligati sa creasca sau sa se dezvolte in vreun fel, n-o fac.
Dupa cum stim, imbatranirea nu este optionala. Maturizarea, in schimb, este. Exemple de copii mici, captivi in trupuri de oameni mari, cu pretentii si mai mari, pot fi gasite peste tot prin istorie. Asemenea oameni ajung sa confunde extremismul cu tot ceea ce nu le asigura indeplinirea nevoilor imediate, cum ar fi supunere totala din partea altora, venerare si astamparare compulsiva a foamei de orice fel. Astfel, obiceiuri nesanatoase precum pacifismul, dorinta de a nu ucide si de a nu consuma cadavre, dreptul de a nu mirosi rau si de a nu inhala fum au devenit, sau, mai bine zis, au ramas in constiinta publica drept forme de extremism.
Toti suntem niste copii carora le place sa fie batuti pe umar, pupati pe cap si incurajati sa mearga inainte, ca fac ce trebuie. Dar nu intotdeauna lucrul care ne place este cel de care avem nevoie. Oamenii asteapta mereu sa se intample ceva nou, si sa inceapa, de undeva, schimbarea. Dar, cata vreme facem acelasi lucru, e absurd sa asteptam rezultate diferite.